Munca scurtă, reţeta Germaniei în vreme de criză

Dierk Hirschel, economist-şef la la Confederaţia sindicatelor germane (DGB ), explică pentru FP România cum au reuşit nemţii să ţină şomajul în frâu, în pofida scăderii producţiei. El avertizează însă că băncile continuă speculaţiile, în timp ce guvernul  se îndatorează pentru a menţine locurile de muncă.

FP România: De ce s-a înregistrat tocmai în Germania o scădere economică de două ori mai mare decât în SUA sau în spaţiul anglo-saxon?
Dierk Hirschel: O explicaţie sunt exporturile - 50% dintre bunuri şi servicii se duc în afară. Iar când economia mondială este afectată, ţările dependente de exporturi sunt cele mai afectate. În plus, suntem dependenţi de industria automobilului. Unul din cinci locuri de muncă depinde de acest sector în Germania. Surplusul de producţie în acest domeniu este de 20%-30% la nivel mondial şi nu este absorbit de piaţă. În Germania, avem o combinaţie de scădere economică obişnuită, care apare într-o economie de piaţă odată la 4-5 ani, cu o criză a pieţelor financiare, o criză a industriei auto şi a exporturilor.  

Deocamdată aţi reuşit să ţineţi şomajul în frâu. Cum va evolua situaţia economică din Germania?
Depinde în primul rând de evaluarea mai multor riscuri şi importantă este, cred, dezvoltarea pieţei muncii. Deşi am avut cea mai mare scădere economică din PIB, rata şomajului n-a crescut decât foarte puţin. În contextul unor scăderi drastice a producţiei de aproximativ 30-40%, chiar de 50% în industria oţelului, ar fi trebuit ca numărul şomerilor germani să crească la peste 5 milioane, dacă s-ar fi recurs la concedieri masive. Asta nu s-a întâmplat. Am rămas la o rată a şomajului de 10%, faţă de ţări ca Spania sau Irlanda unde acesta s-a ridicat la 20% pentru că am folosit instrumente de flexibilizare a pieţei muncii, precum scurtarea timpului de lucru. Dacă n-am fi făcut asta, raportul scădere de producţie/şomaj ar fi fost de 1 la 1. În SUA au fost concediaţi 9 milioane de oameni iar în alte ţări europene avem evoluţii dramatice pe piaţa muncii.

Este o poveste de succes a sindicatelor la noi care au făcut presiuni pentru menţinerea locurilor de muncă pentru 1,5 milioane de oameni prin scurtarea timpului de lucru.

Deocamdată salariile scad. Dacă şomajul va creşte, se va mări şi presiunea asupra salariilor. Asta ar duce la o scădere a preţurilor şi am avea o situaţie similară celei din 1929, când preţurile şi salariile în industrie au scăzut în trei ani cu 25%. Atunci economiile dezvoltate au intrat într-o spirală deflaţionistă şi criza s-a înrăutăţit. Există pericolul să se întâmple şi acum aşa. Această temă nu e discutată deloc, noi discutăm de pericolul inflaţiei pentru că băncile au pus mai multe lichidităţi în circulaţie. Dobânda de referinţă în zona euro este de 1% , asta înseamnă că băncile pot absorbi lichidităţi ieftine şi pot apoi să dea aceşti bani mai scump în afară.

S-ar putea ajunge curând la o nouă criză?
Da. Politicienii observă de pe margine ce se întâmplă, dar nu intervin în politica de creditare nici măcar în cazul băncilor cu capital parţial de stat. Mai mult, băncile beneficiază de ajutoare de la stat. Deşi au absorbit lichidităţi importante, ele au fost ţinute în viaţă de stat prin subvenţii. 85% din venitul Deutsche Bank vine tot din Investmentbanking, din specularea devizelor. În Ungaria şi ţările baltice s-a produs o depreciere a monedei de 40%, ceea ce înseamnă că datoriile private şi ale companiilor cresc pentru că împrumuturile sunt făcute în franci elveţieni sau în euro. Băncile câştigă de pe urma acestor speculaţii, de pe urma cumpărării şi vânzării de obligaţiuni iar guvernele se îndatorează pentru a menţine locurile de muncă şi întreprinderile. Cei care au provocat această criză sunt principalii care profită de ea, au luat ostatic statul şi se bazează pe faptul că acesta nu poate să lase băncile să dispară. Bancherii au fost susţinuţi şi acum continuă ce făceau înainte de criză.

Este Grecia o victimă a crizei?
Grecia, o ţară care nu e mai îndatorată decât SUA sau Marea Britanie, este obiectul speculanţilor. Aceştia folosesc credit default swaps - un fel de asigurări în cazul în care arde casa vecinului, cum ar fi - şi apoi lansează informaţii pe piaţă legate de incapacitatea de plată a Greciei. Ca urmare preţurile acestor hârtii cresc brusc, se triplează şi apoi acestea sunt revândute. Deutsche Bank, JP Morgan, Barclays, Goldman Sachs(care i-a ajutat pe greci să intre în zona euro) sunt principalii actori care fac comerţ cu aceste CDS-uri, care speculează pe incapacitatea de plată. Rezultatul este că grecii trebuie să plătească dobânzi tot mai mari. Şi noi le cerem ca într-un an să-şi reducă deficitul de stat cu 4%. Marii Britanii, care are un deficit de 12% din PIB, nu-i cere nimeni să-şi reducă deficitul cu 5% pe an.

Cum ar fi putut fi evitat aşa ceva? Dacă Banca Centrală Europeană şi Comisia Europeană ar fi spus de la început că nu vor permite ca un membru UE să ajungă în incapacitate de plată şi dacă ar fi acordat ajutoare financiare, eurobonduri, speculanţii şi-ar fi pierdut obiectul muncii. Dacă UE nu va acţiona unitar, criza aceasta ar putea izbucni şi în Portugalia, Spania sau Italia. Trebuie interzise aceste asigurări în caz de incapacitate de plată prin reglementări la nivel european, ca să nu mai poată fi vândute de persoane care nu deţin bunul respectiv - casa vecinului pentru care se face asigurarea.

La nivel mondial, putem să spunem că ţările au fost afectate diferit de criză?
Problema de fond sunt dezechilibrele din economia mondială. Am avut  pe de-o parte ţări cu deficit mare precum SUA, Spania, Irlanda şi câteva ţări europene care şi-au finanţat puternic consumul cu credite şi altele care au acumulat ani la rând surplus de producţie, precum Germania. În zona euro, principala problemă este că nu poţi să depreciezi moneda pentru ca să remediezi aceste dezechilibre aşa cum se întâmpla înainte. Înainte de exemplu când Italia avea deficite mari şi probleme de competitivitate pentru că salariile crescuseră mai mult decât productivitatea, a depreciat lira cu 20%. La fel au făcut portughezii şi grecii şi la fel fac şi mulţi est-europeni. Când nu mai poţi face asta, nu poţi decât să reduci cheltuielile publice şi salariile. Statele membre UE, dar care n-au intrat încă în zona euro mai pot încă deprecia. În zona euro, Germania este campionul dumpingului cu o creştere a salariilor 2000-2009 de doar 14%. Grecia în schimb a mărit salariile în acelaşi interval de timp cu 60%.