Relaţia cu Rusia: ce mai e de făcut

Legăturile ţării noastre cu Rusia au început să progreseze în perioada 1996-2000. Deşi acum există piesa diplomatică esenţială, Tratatul politic de bază, lipseşte o strategie a

Legăturile ţării noastre cu Rusia au început să progreseze în perioada 1996-2000. Deşi acum există piesa diplomatică esenţială, Tratatul politic de bază, lipseşte o strategie a legăturilor dintre cele două ţări văzute prin prisma noului statut al României de membru al NATO şi al UE.

La sfârşitul anului 1996, când am preluat mandatul de preşedinte al României, relaţiile dintre ţara noastră şi Federaţia Rusă erau într-un impas. În mod paradoxal, acesta se datora excesului de apropiere faţă de URSS, apoi de Rusia, pe care administraţia precedentă îl preconizase încă de îndată după revoluţia din decembrie.

Grupul de putere care s-a instalat la cârma ţării odată cu fuga lui Ceauşescu, spre deosebire de guvernele alese atunci să conducă Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria, a inaugurat relaţiile internaţ ionale ale noului regim, declarându-ş i explicit fi delitatea faţă de Tratatul de la Varşovia.

Prezenţa în compoziţ ia noii guvernări a unor persoane din sfera de infl uenţă sovietică a sporit suspiciunea opiniei publice. Insistenţ a în încheierea unui tratat politic cu fosta URSS pe cale de dispariţie, care a fost parafat de miniştrii de externe ai României şi URSS şi semnat de preşedinţii României şi ai URSS-ului, a provocat reacţ ii dure din partea Opozi- ţiei şi a opiniei publice, astfel încât el nu a mai fost trimis spre ratifi care Parlamentului României.

Această situaţie a plasat relaţiile româno-ruse în centrul contenciosului Putere-Opoziţie din primii ani de după 1989, blocând procesul necesar al reglementă rii pe baze noi a raporturilor diplomatice şi politice dintre cele două ţări.

Tratatul de stat dintre România şi Federaţia Rusă propus pentru parafare în august 1996 la Bucureşti se deosebea, la rândul lui, prea puţin de cele din perioada Gheorghiu- Dej şi Ceauşescu, stipulând prevederi inacceptabile, cum ar fi aceea ca niciuna dintre părţi să nu poată adera la pacte sau tratate de alianţă fără acordul celeilalte părţi - ceea ce revenea la a spune că România nu putea deveni membru NATO sau UE decât cu acordul explicit al Federaţiei Ruse.

Pe de altă parte, Tratatul nu conţinea nicio men- ţiune referitoare la contenciosul istoric dintre cele două state sau la restituirea Tezaurului României. În contextul campaniei pentru alegerile prezidenţiale şi parlamentare, preşedintele Iliescu a fost obligat să renunţe, în ultimul moment, la parafarea Tratatului programată a avea loc la Palatul Cotroceni. Anularea parafării, în pofi da deplasării în acest scop la Bucureşti a ministrului de afaceri al Rusiei, Evgheni Primakov, l-a făcut pe acesta să considere această schimbare de atitudine ca o insultă pe care nu a uitat-o niciodată, inclusiv în perioada 1998-1999, cât timp a funcţ ionat ca prim-ministru al Federaţiei Ruse.

Această moştenire a grevat relaţiile româno-ruse şi după 1996, mai ales în privinţa negocierilor pentru Tratatul de bază, în care partea rusă a insistat constant pentru acceptarea fără modifi cări a textelor anterior negociate, fără să admită nicio concesie.

Începutul progreselor

Dincolo de acest aspect însă, relaţiile politice au progresat simţitor în perioada 1996-2000, în ciuda faptului (sau poate tocmai datorită acestui aspect) că România a adoptat mult mai evident decât în anii anteriori poziţii publice diferite radical de cele susţinute de Federaţ ia Rusă, privind lărgirea NATO, confl ictele din Balcani sau respectarea drepturilor omului în diferite state ale lumii. Aceste diferenţe de opinie au devenit dramatice în momentul crizei din Balcani (1998-1999), când Rusia s-a opus inclusiv prin veto în Consiliul de Securitate unei intervenţii a NATO pe care România o susţinea.

O criză majoră a apărut în momentul în care, la încheierea intervenţiei militare a NATO în Kosovo, Rusia a ocupat aeroportul din Priştina printr-o acţiune militară preventivă care nu avea precedent în ultima jumătate de veac. Pentru mulţi actori internaţionali importanţi a părut surprinzătoare decizia conducerii politice şi militare a Federaţiei Ruse de a se conforma ordinului de suspendare a zborurilor aviaţiei militare ruse, care transporta trupe şi armament spre Kosovo în spaţiul aerian românesc, ordin pe care l-am dat în calitate de preşedinte al României şi comandant al armatei. Si mai surprinzător a fost că, două luni mai târziu, cu ocazia Summitului Economic al Europei Centrale de la Salzburg, primministrul Federa- ţiei Ruse, Serghei Stepaşin, a solicitat o întrevedere în care mi-a prezentat scuzele guvernului său pentru depăşirea cu câteva zeci de minute a orarului de zbor convenit în spaţiul aerian al României.

Acest episod a reprezentat prima confi rmare a valorii politico-militare a parteneriatului strategic cu SUA pe care îl lansasem împreună cu preşedintele Clinton în iunie 1997 la Bucureş ti şi care fusese interpretat mai ales în România ca un simplu act de consolare pentru neacceptarea României în NATO la Summitul de la Madrid. Dincolo de motiva- ţiile legate de logica sferelor de infl uenţă, această nouă atitudine a Federaţiei Ruse faţă de România reprezintă expresia unui comportament politic de respect reciproc real, şi nu numai formal, precum fusese cel exprimat în Comunicatele ofi ciale din perioada Ceauşescu-Brejnev/ Gorbaciov.

Din 1996 până în 1999, în toate luările de poziţie pe plan intern şi internaţional, am declarat cu consecvenţă că România respectă interesele de mare putere ale Rusiei atât timp cât ele nu contravin interesului na- ţional al României.

În ciuda opoziţiei vehemente a Rusiei faţă de integrarea în NATO a ţărilor baltice şi a Bulgariei şi a opozi- ţiei faţă de lărgirea NATO în general, numele României nu a fost niciodată menţionat în mod expres după 1997.

De asemenea, atunci când, ca o replică la poziţia Bulgariei faţă de confl ictul Kosovo, s-a blocat livrarea gazelor către aceasta, România nu a fost în niciun fel afectată. Lipsa oricărei agresivităţi verbale a ofi cialităţilor române faţă de Rusia în forurile internaţionale sau interne şi buna cooperare regională cu aceasta, în special în spaţiul Mării Negre, au fost în concordanţă cu punctul de vedere al NATO şi UE.

Este momentul să afi rm cu toată claritatea că niciodată în timpul mandatului meu niciun lider occidental nu mi-a cerut direct sau indirect, în mod expres sau voalat, să fac declara- ţii sau să întreprind acţiuni ostile la adresa Rusiei.

Paşii următori

În ceea ce priveşte relaţiile economice româno-ruse, este adevărat că, în iureşul negocierilor cu UE şi NATO, nu s-a realizat o fructifi care a rezultatelor obţinute în cei 4 ani de guvernare a coaliţiei CDR-PD-UDMR.

Responsabilitatea pentru această carenţă poate fi împărţită între lipsa de ini- ţiativă a ministerelor de profi l şi lipsa de interes a agen- ţilor privaţi din economie.

La nivelul anului 2008, chiar dacă acum există piesa diplomatică esenţială, Tratatul politic de bază, mai rămân foarte multe lucruri necesare care pot contribui la creşterea nivelului de încredere reciprocă. Lipsesc, din păcate, o viziune şi o strategie a relaţiilor româno-ruse văzute prin prisma noului statut al României ca un stat membru al NATO şi UE.

Nu există niciun concept valabil care să se integreze în politica de vecinătate a UE. Deşi România se afl ă, de câţiva ani buni, într-un proces de dezvoltare economică accelerată şi Rusia parcurge şi ea un proces de dezvoltare economică, nu se întrevăd iniţiative şi acţiuni concrete pentru dezvoltarea unor relaţii reciproc avantajoase.

Cum ştie toată lumea, balanţa schimburilor comerciale dintre ţara noastră şi Rusia e defi citară, şi acest lucru ne dezavantajează net. În timp ce actori economici importanţi din Rusia sunt prezenţi pe piaţa românească, nu sunt indicii că producătorii români încep să-şi reorienteze o parte din produse către imensa piaţă rusă, unde produsele industriei uşoare sau alimentare româneşti erau bine cotate şi înainte de 1989.

Guvernul nu poate acţiona direct în acest domeniu, dar are mijloace pentru a-l încuraja indirect.

Pentru viitor este necesar, în opinia mea, să intensifi căm mai ales contactele personale şi cooperarea academică, universitară, ştiinţifi că şi culturală, nu numai fi indcă reprezintă un tezaur important care riscă să rămână necunoscut generaţiilor tinere din ambele ţări, ci şi fi indcă este calea regală pentru a câştiga încrederea şi respectul reciproc - singurul liant adevărat al cooperării libere de constrângeri şi de prejudecăţi.

Emil Constantinescu a fost preşedintele României în perioada 1996- 2000