Reformarea Reformei Uniunii Europene

Cu o "europenitate" precară în 2007 şi cu datorii faţă de angajamentele pregătirii aderării, România va resimţi şi presiunea adecvării administraţiei la noul ritm şi sens cerute de

Cu o "europenitate" precară în 2007 şi cu datorii faţă de angajamentele pregătirii aderării, România va resimţi şi presiunea adecvării administraţiei la noul ritm şi sens cerute de Tratatul Reformei Uniunii Europene. Document care, de altfel, sună neverosimil şi va fi ratificat repede fără mare dezbatere.

În 1992, la scurt timp după dezmembrarea Uniunii Sovietice, liderii europeni au recunoscut, prin Tratatul de la Maastricht, că Uniunea Europeană are nevoie de un proces de reformă profundă, pentru a putea face faţă provocărilor post-Război Rece. În anul următor s-a decis începerea extinderii UE spre Est şi Sud-Estul Europei. Acest nou val de extindere a fost conceput a se desfăşura concomitent cu o intensificare a reformei UE. Prin Tratatul de la Nisa (2000) s-a conceput şi cadrul instituţional al extinderii.

Un an mai târziu - Consiliul European de la Laeken -, liderii Statelor Membre au decis constituirea Convenţiei privind Viitorul Europei, care a propus, prin Tratatul Constituţional, parafat în octombrie 2004, o reformă politică şi instituţională a Uniunii Europene. În mai-iunie 2005, Franţa şi Olanda au spus însă NU ratificării acestui Tratat, punând sub semnul întrebării întregul concept de reformă a UE, buna funcţionare a unei Uniuni cu 27 de membri şi chiar soarta Uniunii Europene.

"Reformă" în lipsă de altceva

Unii lideri europeni au exclamat cu uşurătate: "Tratatul este mort!". Dar au constatat repede că au dovedit cetăţenilor europeni şi lumii o crasă superficialitate şi chiar o vizibilă neputinţă. Ca soluţie de ieşire au repus pe tapet necesitatea reformei UE, propunând o "perioadă de reflecţie" de aproape doi ani.

Dându-şi seama că au demonstrat că Uniunea Europeană avea un leadership slab, fără o viziune clară asupra destinului integrării europene şi mai ales că nu au un răspuns convingător pentru statutul cetăţenilor europeni, s-au grăbit, în decembrie 2007, să semneze un "Tratat al Reformei" instituţiilor UE. Cum se exprima un cunoscut jurnalist european, liderii actuali ai UE nu au avut nici măcar puţin spirit inovativ să propună cetăţenilor ceva credibil, căci până şi cuvântul "reformă" sună neverosimil şi neatractiv.

Punând în oglindă cele două tratate, pot fi constatate următoarele:

1. Semnificaţia simbolică a defunctului Tratat Constituţional consta în: a) asocierea tuturor Statelor Membre în jurul unor valori şi aspiraţii comune; b) dorinţa comună a acestora de a lucra împreună pentru un proiect de integrare; c) orientarea înspre interesul cetăţenilor, cu implicarea cetăţenilor.

2. În privinţa Tratatului Reformei: a) accent asupra sistemului instituţional şi decizional al UE - 27; b) lipseşte viziunea evoluţiei politicilor; c) este probată diminuarea interesului pentru implicarea cetăţenilor în elaborarea reformei, dominând aspectul funcţional-elitist al cadrului euro-birocratic (cetăţeanului i se promite "Europa rezultatelor").

Ratificare doar de către elite

Cu o grabă explicabilă, liderii Uniunii Europene doresc acum ratificarea rapidă a Tratatului Reformei (re-botezat Tratatul de la Lisabona), pentru ca acesta să intre în aplicare din 2009. În discursuri dându-i "importanţă istorică", ei propun o procedură ordinară de ratificare a Tratatului, fără a trece măcar printr-o dezbatere publică.

Aceasta, în contextul în care s-a vorbit atât de mult de "deficit democratic" al Uniunii şi disponibilitatea instituţiilor comunitare pentru comunicare cu cetăţenii. Ceea ce înseamnă că, la fel ca la începuturile construcţiei europene, procesul integrării europene rămâne o expresie elitist-birocratică, cetăţenii europeni urmând a afla sensurile reformei UE ca urmare a percepţiilor empirice generate de aşteptatele rezultate!

Nu ne îndoim că accentele funcţionale ale Tratatului Reformei ar putea duce la rezultate pozitive. Dar, pentru ca eficienţa sistemului instituţional-decizional al UE să fie probată chiar din 2009, este nevoie de o enormă muncă de adaptare şi schimbare, atât la nivel comunitar, cât şi în Statele Membre. Unele State Membre deja au început să pregătească aceste transformări, chiar înainte de ratificarea Tratatului, constatând apariţia unor dificultăţi numeroase, nu numai de natură politică, ci şi tehnico-administrativă.

Neperformanţa administraţiei româneşti

Guvernul României, parlamentul şi societatea civilă ar fi putut profita de contextul elaborării, parafării şi ratificării Tratului Reformei pentru realizarea unei dezbateri extinse şi serioase cu cetăţenii pe tema Uniunii Europene.

Cum nici măcar elita administrativ-politică nu s-a apropiat de Tratat, nu e de mirare că o comunicare publică în jurul acestui subiect lipseşte. Ca şi Tratatul de Aderare, noul Tratat al Reformei UE va sta în sertarele şi rafturile oficialilor români, care vor radia bucuria de a fi contemporanii emiterii unor documente aşa de însemnate.

Tratatul Reformei UE priveşte atât instituţiile comunitare, cât şi Statele Membre. România ar trebui să se raporteze operaţional la acest Tratat din perspectiva sistemului instituţional şi politic, dar mai ales a performanţelor (ori neperformanţelor) administraţiei publice. Căci eficienţa şi coerenţa proceselor comunitare, vizate de textul Tratatului, presupune şi o "compatibilizare" internă a actorilor instituţional-administrativi din România.

Or, asemenea transformări s-ar putea să necesite o nouă revizuire a Constituţiei (ceea ce se estima chiar din 2003), ca şi importante modificări şi inovări legislative. Schimbări instituţionale şi la nivelul administraţiei publice (centrală, regională şi locală) vor decurge în mod evident. Antrenarea unor însemnate resurse umane şi chiar financiare se va impune. Iar un dialog social-politic adecvat ar avea menirea facilitării unor atari schimbări, dar şi pentru crearea cadrului normal de funcţionare a mecanismelor decizionale prevăzute în Tratatul Reformei.

România europeană rămâne a urmaşilor

Unele state membre au început acest proces de adecvare la rigorile Tratului Reformei încă din 2007 şi tot sunt îngrijorate de întâlnirea cu momentul 2009. În privinţa României, încă nu am detectat preocupări de compatibilizare cu sistemul instituţional-comunitar decizional preconizat.

Calendarul politico-electoral românesc, până în 2009, va oferi cu greu atmosfera de raţionalitate necesară reformelor europene. Capacitatea de negociere instituţională, în ţară şi a ţării, se află, actualmente, într-o vădită stare de slăbiciune, iar acoperirea relaţionării instituţional-competente este într-o criză acută.

Cu alte cuvinte, recuperările provenite din neîndeplinirea angajamentelor pregătirii aderării şi precarităţii "europenităţii" României, în 2007, se adaugă acum şi presiunea adecvării la ritmul şi sensul Tratatului Reformei Uniunii Europene. Pentru binele cetăţenilor români acestea nu se cuvine să tot fie amânate şi transferate pe seama urmaşilor şi urmaşilor urmaşilor...!

Vasile Puşcaş este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai şi director al Institutului de Studii Internaţionale din Cluj-Napoca