Reflecţii asupra primelor zile de independenţă a Kosovo

Independenţa politică trebuie să fie urmată de refacerea economică şi de stabilizarea socială. Cel mai bun mod de a face asta este să se deschidă perspectiva integrării ţării în

Independenţa politică trebuie să fie urmată de refacerea economică şi de stabilizarea socială. Cel mai bun mod de a face asta este să se deschidă perspectiva integrării ţării în structurile europene şi în instituţiile financiare internaţionale, alături de voinţa asigurării unei supravegheri a economiei.

Ca observator direct al sângeroaselor tragedii de pe teritoriul fostei Iugoslavii, îmi doresc să rămân optimist. Vreau să cred că soluţia propusă (planul Ahtisaari pentru independenţa Kosovo - n. red.), care este rezultatul unor imense eforturi, va reuşi să calmeze situaţia escaladată şi să paveze drumul către o viaţă paşnică şi creativă.

Pentru aceasta, aş dori să văd cum soluţiile propuse sunt implementate cu cel mai mare succes posibil şi că aşteptările oamenilor din Kosovo şi ale comunităţii internaţionale sunt satisfăcute. După toate dificilele experienţe şi violenţele prin care au trecut, oamenii din Kosovo merită pacea, securitatea şi un viitor mai optimist.

Lăsând la o parte faptul că o decizie finală asupra Kosovo nu a fost luată încă (în aprilie 2007 - n. red.) şi că modul de participare a comunităţii internaţionale la guvernare nu a fost stabilit, consider că primele 120 de zile ale guvernării Kosovo de după aceste decizii sunt critice. Cei responsabili trebuie să-şi justifice încrederea acordată prin acţiunile de la bun început şi să demonstreze cum vor respecta marile aşteptări avute de la viitorul mod de viaţă din Kosovo. (…)

1.Protejarea minorităţi-lor sau "Ce trebuie făcut ca să ne permită să trăim împreună?"

O consecinţă a anilor de relaţii extrem de tensionate, poverilor istorice şi urii dintre sârbi şi albanezii kosovari a fost mentalitatea formulată ca doctrina politică a lui "Nu mai putem niciodată trăi împreună". Nici sârbii cu albanezii, nici albanezii cu sârbii. Probabil această doctrină a influenţat decizia logică şi pragmatică a lui Ahtisaari în favoarea independenţei Kosovo. (…) Mai important decât orice sistem de reglementări ar fi angajamentul politic făcut chiar la naşterea statului de către cei care guvernează ţara că vor face totul pentru protejarea existenţei şi drepturilor naţionalităţilor minoritare în Kosovo. Într-un stat Kosovo independent cu o majoritate albaneză, o doctrină diferită trebuie pusă în loc: "Ce putem face pentru a fi în stare să trăim împreună?" (…)

Fără o schimbare în doctrina politică faţă de ceilalţi, faţă de grupurile etnice şi alte comunităţi din Kosovo, proclamarea unui stat Kosovo independent s-ar putea transforma într-o dureroasă înfrângere a comunităţii internaţionale. (…)

2. Prevenirea lustraţiei şi reconcilierea ca ultim scop

Viitorul Kosovo-ului şi principiul stabilirii relaţiilor dintre albanezi şi sârbi au fost incerte pentru o lungă perioadă. Eforturile ambelor părţi în favoarea independenţei sau împotriva ei de-a lungul dezbaterilor şi, de asemenea, în timpul misiunii lui Ahtisaari au fost legitime. Într-o societate chinuită de violenţă şi în care răzbunarea sângelui nu a fost eradicată, nimeni nu poate exclude izbucnirea răzbunării în termeni de acţiune, soluţii sistematice şi decizii legale. O astfel de lustraţie reală şi formală, în opinia mea, nu poate conduce către o guvernare democratică şi toleranţă pentru majoritatea etnică din Kosovo.

Încercarea de a-i exclude din viaţa publică şi politică pe toţi cei care au apărat diferite soluţii, în special cei care au favorizat păstrarea Kosovo-ului în cadrul Republicii Serbia, nu reprezintă decât o tentaţie zadarnică de triumfalism şi o slabă garanţie pentru un viitor sigur al ţării. O garanţie mai solidă pentru dezvoltarea societăţii ar fi includerea în sistemul de guvernare a tuturor celor care acceptă standarde democratice şi mijloacele legale şi legitime ale democraţiei parlamentare. Obiectivul ar fi reconcilierea între albanezii kosovari şi sârbi şi, în termeni largi, între Serbia şi Kosovo. Fără aceasta va fi dificil de rezolvat problemele bilaterale de stat între Serbia şi Kosovo, ca state suverane.

Bineînţeles, reconcilierea nu poate fi ordonată prin decrete. Drumul este lung şi stăruitor. De aceea, chiar de la bun început ar trebui evitate măsuri care ar continua să dividă populaţia din Kosovo şi s-o îndepărteze de acest obiectiv. De aceea cred în importanţa unei declaraţii comune a politicienilor albanezi şi sârbi din Kosovo că reconciliere este obiectivul ultim al eforturilor lor de a aplana tensiunile interetnice. Ar fi important dacă politicienii albanezi ar propune o astfel de declaraţie.

3. Prevenirea colonizării

Pe timpul fostei Iugoslavii, Kosovo a fost de departe cea mai slab dezvoltată parte. Separarea ţării şi violenţele care au izbucnit au dat dezvoltarea economică înapoi şi i-au demolat sistemul economic. Prăpastia dintre Kosovo şi părţile dezvoltate ale Europei a fost adâncită. Fără ajutor economic din străinătate şi fără un influx de capital străin, dezvoltări majore şi creştere economică nu pot fi aşteptate. Oricum, ajutorul din străinătate şi fluxul de capital străin prin investiţii şi, în mod particular, prin privatizarea întreprinderilor din proprietatea statului şi a infrastructurii trebuie controlate.

Experienţa statelor în tranziţie arată că năzuinţa după o dezvoltare rapidă cu scopul acoperirii prăpastiei, combinată cu dependenţa de capital străin, poate constitui un pas spre noi relaţii coloniale, lipsind ţara de fundamentele economice ale suveranităţii. Kosovo este bogat în resurse naturale şi energie şi este astfel foarte atractiv pentru capitalul străin.

Nu este o aşteptare nerealistă că vor exista presiuni, dincolo de orice criteriu economic, pentru acordarea de privilegii unor companii, bănci sau chiar state care încearcă să scoată bani din favorurile politice reale sau fictive din timpul luptei Kosovo pentru un statut. Fără o strategie pentru dezvoltarea economică a ţării, care ar servi drept bază pentru deciziile economice cheie, inclusiv cele cu privire la investiţiile străine şi potenţialele vânzări ale proprietăţii statului, ultimele vor fi pur şi simplu înşfăcate.

Supervizarea acestor tranzacţii ar fi imperativă cel puţin până când vor exista proceduri transparente pentru asemenea vânzări şi până când vor fi stabilite o piaţă liberă deschisă, competiţii şi un sistem de solidaritate socială.

Aceasta ar stăvili creşterea şi aşa a unor mari diferenţe sociale până dincolo de limitele sustenabilităţii şi ar ţine în frâu corupţia, care dictează în mare astăzi viaţa economică din provincie. De asemenea, ar limita tendinţa de divizare a Kosovo în sfere de influenţă economică şi politică a ţărilor străine. Desigur, aceasta nu poate merge împotriva logicii lumii globale şi a pieţei globale, ca şi a logicii libertăţii de circulaţie a capitalului.

Scrisoarea i-a fost adresată lui Bill Clinton, înaintea unui seminar asupra Kosovo al Clubului de la Madrid, ai cărui membri sunt ambii. Documentul a fost obţinut prin amabilitatea lui Petre Roman, de asemenea membru al Clubului. Varianta integrală va fi publicată în următorul număr al Foreign Policy România, din ianuarie 2008.