Rachetele iraniene dăunează grav sănătăţii - de Moise Naim

Comentariu. Industria tutunului şi programul nuclear al Iranului au un punct comun: savanţii cunosc efectele lor negative, dar le ţin secrete. Controversa armelor nucleare iraniene ar putea face mai multe victime decât prea  lunga dezbatere asupra nocivităţii tutunului.

Timp de câteva decenii, un mic grup de oameni de ştiinţă au susţinut că ţigările nu sunt dăunătoare pentru sănătatea noastră. Graţie dubiilor pe care le-au trezit aceştia, industria tutunului a fost capabilă să amâne iniţiativele de a-i alerta pe fumători că tutunul omoară. În final, adevărul a triumfat şi astăzi nimeni nu va contesta faptul că fumatul este dăunător. 

Am aflat, de asemenea, că mulţi dintre oamenii de ştiinţă care apăraseră tutunul erau mercenari în solda industriei ţigaretelor. Dezbaterea savanţilor a însemnat moartea a milioane de oameni, dintre care mulţi ar fi putut fi salvaţi, dacă politicile larg răspândite azi ar fi fost adoptate cu 20 sau 30 de ani în urmă. Cel mai trist lucru este că experţii adevăraţi cunoşteau adevărul despre efectele fumatului cu mult timp înainte ca opinia publică şi politicienii să accepte că, în realitate, nu există nicio dilemă şi că fumatul dăunează sănătăţii noastre.

Acelaşi lucru se întâmplă astăzi în privinţa Iranului şi a programului său nuclear. Diferenţa este că în acest caz controversa ar putea costa mai multe vieţi decât tabacul. Potrivit guvernului iranian, programul său nuclear este paşnic şi menit doar să producă electricitate. Alţii cred că Iranul construieşte o armă nucleară. Preşedintele ţării Mahmud Ahmadinejad a spus că armele nucleare „aparţin ultimului secol”. Cu alte cuvinte, nu doar religia le interzice, ci armele nucleare nu sunt utile. Ceea ce vrea el este energie nucleară paşnică; pace şi progres pentru toţi. De ce să nu-l credem?
 
Cine  îl  crede pe  Ahmadinejad?

Sunt mulţi care o fac. Unul dintre ei este preşedintele Braziliei, Luiz Inácio Lula da Silva. După ce s-a întâlnit cu Ahmadinejad la ONU, Lula a spus lumii că omologul său l-a asigurat că programul nuclear a fost doar pentru uz civil. „Apăr dreptul Iranului de a avea energie nucleară”, a declarat el şi nu este nici pe departe singurul care spune asta. Micul detaliu care i-ar fi iritat cu siguranţă pe Lula şi Ahmadinejad este acela că liderii Statelor Unite, Franţei şi Marii Britanii au dezvăluit existenţa unei facilităţi secrete de îmbogăţire a uraniului în Iran.

Aceasta se află în interiorul unui munte, într-o bază militară din apropierea oraşului sfânt Qom. Instalaţia este prea mică pentru a produce electricitate, dar destul de mare pentru a produce tipul de uraniu folosit în arme care, potrivit lui Ahmadinejad, sunt interzise de religia sa. Dovezile care indică natura militară a acestei uzine sunt atât de covârşitoare, încât au convins până şi Rusia şi China, doi dintre cei mai puternici aliaţi ai Iranului.

Asta nu înseamnă că dezbaterea legată de intenţiile Iranului în privinţa programului său nuclear va lua sfârşit. Pentru mulţi, acesta este, pur şi simplu, un alt exemplu pentru modul în care marile puteri ale lumii încearcă să găsească o scuză pentru a ataca o ţară care refuză să le accepte hegemonia. Dar în acelaşi mod în care experţii, care ştiau că argumentele legate de efectele tutunului au fost o perdea de fum pentru a câştiga timp, specialiştii în probleme nucleare au devenit exas-peraţi de întrebarea dacă este adevărat că Iranul nu vrea să facă o bombă nucleară.

Un  pericol  pentru  vecini

Cei care ştiu aceste lucruri n-au nicio îndoială. Printre ei, Ahmadinejad, care a declarat public: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, noua uzină îşi va începe curând operaţiunile şi atunci când se va întâmpla asta, îi va orbi pe duşmanii noştri”. S-ar părea că nu intenţionează să-i orbească cu lumină electrică.

Răspunsul lumii la programul nuclear al Iranului va fi vital pentru toţi cei implicaţi, chiar şi pentru cei care trăiesc departe de ţară. Când Iranul va avea arme nucleare, Arabia Saudită, Egiptul şi alte naţiuni în acea regiune volatilă vor fi obligate să lucreze pe cont propriu. Şi, cu cât este mai mare numărul de ţări care deţin bomba, cu atât mai probabil este ca una dintre ele s-o folosească într-o zi, s-o vândă sau s-o predea celor care vor să arunce în aer un mare oraş. Aceasta nu este lumea în care am vrea să trăim. Şi cu siguranţă nu poate exista nicio discuţie în această privinţă.

Moisés Naím

Moisés Naím este redactorul-şef al revistei americane „Foreign Policy“ pe care a relansat-o în 2003, pentru a deveni una dintre cele mai citite şi premiate reviste de politică internaţională.

A fost ministru al Industriilor şi Comerţului în Venezuela şi director executiv al Băncii Mondiale.

Ultima sa carte, din 2006, este „Ilicit: How Smugglers, Traffickers and Copycats are Hijacking the Global Economy“, tradusă deja în 18 limbi.