Poate fotbalul să-i unească pe spanioli?

Cei peste un milion de oameni ieşiţi pe străzile Barcelonei pentru a cere o mai mare autonomie pentru Catalunia în ziua finalei au ajuns să sărbătorească victoria echipei naţionale. Titlul mondial nu poate însă stăvili aspiraţiile de independenţă ale catalanilor.

Catalanii au protestat împotriva deciziei Curţii supreme de a nu recunoaşte regiunii statutul de naţiune. Verdictul a venit după patru ani de divergenţe între judecători conservatori şi liberali, care nu s-au pus de acord dacă carta propusă depăşeşte limitele sistemului spaniol de garantare a autonomiei regiunilor.  

Victoria Spaniei la Cupa Mondială a încurajat cu siguranţă ţara puternic afectată de recesiune şi ar putea ajuta poporul spaniol să cheltuiască mai mult şi să contribuie la recuperarea economică. Chiar şi şomerii, care reprezintă 20% din populaţie, ar putea privi viitorul cu mai multă încredere, dar ea nu va şterge dorinţa catalanilor şi bascilor de a obţine independenţa.

„Eu însumi sunt catalan, dar deşi sunt născut în Barcelona, nu sunt patriot spaniol şi nici patriot catalan. Îmi place să vorbesc catalana la Madrid şi spaniola la Barcelona”, spune jurnalistul Walter Oppenheimer de la cotidianul El Pais, citat de BBC.

Oppenheimer vorbeşte despre un patriotism pragmatic. Catalaniştii iubesc Catalunia mai mult decât Spania, dar nu urăsc ţara. Iar echipa naţională este pe planul doi pentru ei după simbolul lor, FC Barcelona.

În privinţa unităţii echipei naţionale a Spaniei – mult lăudată de presa şi de politicienii spanioli –care a dus la acest succes, Oppenheimer consideră că „victoria arată că Spania are o generaţie de jucători fantastici şi că a renunţat la conceptul rasial de „la furia”, bazat pe putere fizică, în favoarea calităţilor naturale ale jucătorilor: jocul de pase şi tehnica.

Dar chiar dacă catalanii îşi sărbătoresc naţionala şi restul spaniolilor acceptă că jucătorii Barcelonei au fost cheia succesului, alte realizări sportive deosebite precum cele de la Jocurile Olimpice din 1992 şi câştigarea ultimului Campionat european de fotbal nu au fost urmate de o domolire a ambiţiilor separatiste.

Oraşul Barcelona n-a mai găzduit un meci al naţionalei de fotbal de mai bine de 6 ani. Încă există o anumită ostilitate a catalanilor faţă de Real Federacion Espanola de Futbol (Federaţia de fotbal spaniolă- real simbolizând patronajul regelui), care are sediul la Madrid, oraşul de unde vin rivalii de moarte de la Real. 

Unitatea regăsită?

În trecut, eşecurile naţionalei au fost puse pe seama rivalităţii dintre jucătorii Realului şi cei ai Barcelonei. De data aceasta nu au existat rivalităţi chiar dacă, în mod ironic, Barcelona a contribuit cu cei mai mulţi jucători la echipa care a reprezentat mult timp negarea identităţii catalane.

“Există jucători din toată Spania în echipă. Suntem uniţi şi sper ca acest sentiment de unitate să se răspândească în Spania. Sper ca fotbalul să ducă la relaţii mai bune în ţara noastră”, a spus antrenorul naţionalei spaniole Vicente Del Bosque, care a câştigat de două ori Liga campionilor cu real Madrid. 

În ciuda apelurilor la unitate, există în continuare şi o echipă naţională a Cataluniei, antrenată de legenda Johann Cruyff, care joacă meciuri amicale cu echipe mari, chiar şi cu naţionale precum cea a Argentinei.

Între graniţele Spaniei se află oameni cu identităţi naţionale diferite, care vorbesc limbi diferite şi se supun unor Constituţii diferite. Dacă în Franţa naţionalismul local tinde să fie de dreapta iar stânga respectă gloria revoluţionară a republicii, în Spania moştenirea lui Franco a produs un efect opus, comentează „The Guardian”.

Acelaşi ziar scrie că autonomia regională este costistoare într-o perioadă în care oamenii sunt preocupaţi mai ales să aibă un loc de muncă. Criza economică, mai mult decât fotbalul, ar putea astfel menţine unit statul spaniol.