Sarkozy şi Cameron, în faţa unei Antante pentru secolul XXI

La șapte decenii după ce Charles de Gaulle și Winston Churchill își descopereau destinul comun de a lupta împotriva fascismului, liderii în funcţie ai Franţei şi Marii Britanii le onorează memoria. Pot forja Nicholas Sarkozy şi David Cameron aceeaşi alianţă?

La Londra, s-au celebrat, pe 18 iunie, în prezenţa preşedintelui francez, Nicholas Sarkozy, şi a premierului britanic, David Cameron, două momente importante ale celui de-al Doilea Război Mondial: apelul lui Charles de Gaulle de la BBC, în care îi îndemna pe francezi să lupte împotriva germanilor, și faimosul discurs “At our finest hour” al premierului britanic Winston Churchill din Camera Comunelor.

Pe 16 iunie 1940 Franța este înfrântă de Germania și cere armistițiul, care va fi semnat pe 22 iunie. Conducerea statului francez revine unui erou al Primului Război Mondial - Mareșalul Petain. Ca o reacție la căderea Franței, pe 18 iunie, au loc faimoasele discursuri ale lui Charles de Gaulle, erijat în lider al rezistenței franceze, și Winston Churchill, care anunța Parlamentulului britanic începutul “Bătăliei pentru Anglia”. A fost actul de naștere a unei relații sinuoase între două personalități care au marcat, în mod esențial, imaginarul politic al propriilor țări.

Oameni nerezonabili, cu un destin comun

Deși traiectoria pe care și-au înscris țările după război sunt contrare, cei doi mari oameni de stat prezintă multe similitudini. De la atitudinea dură și îndârjită politic până la impactul pe care l-au avut asupra sistemelor politice din Marea Britanie și Franța, Churchill și de Gaulle împărtășesc multe trăsături, în special orgoliul național specific elitei politico-militare călite în Marele Război.

Oameni de stat, oratori și scriitori, cei doi au exercitat asupra națiunilor lor o atracție irezistibilă, creând din Churchillism și Gaullism, mituri politice centrale, pe care oamenii de stat englezi și francezi din a doua jumătate a secolului XX nu au făcut decât să le difuzeze.

Marele drum comun al celor doi s-a încheiat după război, moment în care viziunile lor asupra viitorului balanței de putere din Europa s-au separat fundamental. După instaurarea sistemului Versailles în 1919, garanții status-quo-ului european au devenit Marea Britanie insulară și Franța continentală care trebuiau să îngrădească o Germanie revanșardă, care vedea în Versailles o mare nedreptate, o răzbunare franceză pentru momentul 1870. Statele Unite, care propuseseră o regândire a sistemului politic internațional, prin implementarea celor 14 puncte prezentate de Woodrow Wilson, au decis, prin neratificarea pactului Societății Națiunilor de către Congres, să continue linia impusă în politica externă a SUA de doctrina Monroe.

Alianța Marii Britanii cu Franța în perioada interbelică a fost singura garanție că echilibrul european de putere nu se va încheia cu un nou război. Când indecizia și sentimentul unei nedreptăți originare au permis Germaniei să se reînarmeze, depășind ca forță militară Franța, conflictul nu a mai putut fi evitat. Finalul războiului a pus cele două țări, în fața imaginării unui nou sistem de alianțe. Puterea lor globală de la sfârșitul secolului XIX nu mai era decât o amintire, în Europa centrală destructurarea Germaniei a lăsat un vid de putere, iar Federația Rusă, marginalizată politic în interbelic redevenea o mare putere, care amenința fragilitatea Europei. În acest context s-au impus viziunile celor doi lideri europeni. Diferența esențială de viziune, de rupere cu trecutul, transpare din cuvintele pe care Churchill i le-a spus generalului francez: “de câte ori voi fi obligat să aleg între Franța și ocean, voi alege oceanul. De câte ori voi fi obligat să aleg între dumneavoastră și Roosevelt, îl voi alege pe Roosevelt”.

Relație specială, fără Franța

Decizia de poziționare a Regatului alături de Statele Unite decurgea din imposibilitatea Franței de a oferi garanții de securitate Marii Britanii. În interbelic, Franța avea, teoretic, cea mai numeroasă și mai puternică armată de pe continent, fiind un garant credibil de securitate pentru o Anglie care și-a înăbușit orice tentație activ continentală după ce, multe secole, războaiele cu Franța au făcut-o să-și neglijeze destinul insular. Și, totuși, după două conflagrații mondiale, pentru Marea Britanie cel mai credibil aliat nu putea fi decât SUA. “Relația specială” de securitate dintre cele două țări s-a conturat, așadar, în perioadă postbelică, după ce Marea Britanie și-a denunțat aranjamentele anterioare ca fiind neviabile în viitor.

De Gaulle nu a uitat niciodată decizia britanică de a renunța la vechiile garanții reciproce cu Franța și a încercat, în cadrul viitorului “bloc occidental”, să articuleze o politică diferită, bazându-se pe o relație specială cu Germania și adoptând statutul de aliat critic al Statelor Unite.  Resentimentul față de noua strategie engleză, l-a făcut pe de Gaulle să invoce acest fapt pentru a bloca admiterea Regatului Unit în cadrul Comunităților Europene.

Un nou destin comun?

Preferințele geopolitice asumate de Churchill și de Gaulle le-au supraviețuit până la începutul secolului XXI, de multa ori, maliția  francezilor față de aliații occidentali având un iz gaullist. Dacă Chirac, în 2003, a avut o poziție critică față de invazia din Irak, în schimb, actualul președinte, Nicolas Sarkozy, pare să se fi rupt de paradigma gaullistă în raport cu Statele Unite. Dacă și gazda sa, David Cameron, reușește să renunțe la statutul de a cânta pe aceeași voce cu Washingtonul, atitudine care a determinat o serie de critici să catalogheze Marea Britanie ca fiind “pudelul Americii”, există posibilitatea ca relația Londrei cu Parisul și cu Berlinul să se schimbe. Dintr-o perspectivă europeană, o nouă angajare continentală a Marii Britanii ar însemna creșterea credibilității proiectului european, atât de încercat de criza financiară globală.

Cooperarea în domeniul apărării și al securității, eforturile de a susține proiectul european, ar fi, la șapte decenii după inițierea efortului comun de război anglo-englez, un bun punct de plecare pentru resetarea unor relații, care au prea multe puncte în comun cu strategii gândite la începutul Războiului Rece.

Obligate de felul în care evoluează lumea, cu un Occidentul în declin ca putere relativă, Parisul și Londra, și oricare altă mare capitală europeană, trebuie să găsească soluții pentru a răspunde provocărilor viitorului.

Spicuiri din discursurile celor doi lideri:

“S-a încheiat totul? Trebuie speranța să dispară? Este înfrângerea finală? Nu!... Destinul lumii va fi decis aici...Orice s-ar întâmpla, flacăra speranței și a rezistenței franceze nu trebuie să se stingă și nu se va stinge”. – Charles de Gaulle, Apelul din 18 iunie 1940, BBC

“Orice s-ar întâmpla în Franța cu actualul sau cu alt guvern, noi, în Marea Britanie, nu ne vom pierde sentimentul camaraderiei față de poporul francez. Dacă acum este rândul nostru să îndură suferințele pe care ei le-au îndurat, le vom imita curajul și, dacă, în final, victoria ne va aparține, vom împărți cu ei câștigul. Libertatea va fi restaurată” – Winston Churchill, “At our finest time”, 18 iunie 1940, Camera Comunelor