O Alianţă pentru ameninţările secolului XXI - web-exclusiv

Lansarea recomandărilor cuprinse în Raportul Albright, şi care se doresc să fie un fel  de principii ale noului Concept Strategic al NATO, a creat deja primele controverse in spatiul public euroatlantic. Spre exemplu, Robert Haddick se întreba, în comentariul său săptămânal de pe platforma globală a revistei Foreign Policy, dacă NATO “va mai lupta vreodată”?

Într-un moment în care stabilitatea eurozonei şi implicit a construcţiei comunitare sunt puse sub semnul întrebării, apetitul europenilor pentru susţinerea unor operaţiuni militare în afara continentului pare să scadă dramatic. În aceste condiţii, „zilele NATO de falangă înarmată până în dinţi care să se opună armatei sovietice aparţin unui trecut ceţos. După Afganistan, dimensiunea militară a NATO se va contracta lăsând locul unui rol diplomatic tot mai pronunţat. Stafful din Bruxelles îşi va petrece timpul mai degrabă coordonând ONG-uri şi diverşi contractori, decât brigăzi de tancuri”, concluzionează Robert Haddick.

Si totuşi, nu acesta este mesajul Raportului Albright. NATO este în primul rând un furnizor de servicii de securitate. Este un bun public al comunităţii euroatlantice care trebuie să-şi conserve potenţialul de a desfăşura operaţiuni de apărare colectivă atât în Europa, cât şi în afara continentului. Deşi, raportul consideră NATO ca fiind o organizaţie regională cu resurse limitate, care nu are intenţia de a-şi asuma misiunile altor instituţii sau tari, totuşi sfera sa de acţiune rămâne, în principiu, una globală. Într-un mediu internaţional în care geografia insecurităţii este globală, „în care frontierele securităţii se pot afla oriunde” (Philip Zelikow), Alianţa trebuie să-şi menţină abilitatea de a descuraja şi apăra statele membre împotriva oricărei agresiuni „indiferent de punctul de origine”. Departe de logica Războiului Rece, când frontierele securităţii erau clare, statice şi concentrate pe Europa, astăzi Alianţa trebuie să investească în capacităţi expediţionare. Într-un fel, spiritul raportului Albright împrumuta din filozofia aflată la baza noii doctrine a armatei americane, din ianuarie 2010, şi care afirma că într-o lume multipolară securitatea rutelor maritime, precum şi libertatea cailor de navigaţie devine tot mai incertă. În consecinţă, Alianţa devine şi ea tot mai interesată de promovarea stabilităţii în afara spaţiului euroatlantic prin protejarea acelor artere critice (comerciale sau energetice) fără de care funcţionarea societăţilor moderne ar fi pusă sub semnul întrebării. Un astfel de limbaj sugerează că Alianţa va continua să rămână activă în afara Europei.

Recredibilizarea articolului muşchetarilor
Deşi în principiu raportul consideră că ameninţările asimetrice (atacuri balistice, cibernetice şi teroriste) sunt cele care pot afecta în mod preponderent stabilitatea spaţiului acoperit de Tratatul Atlanticului de Nord, totuşi nici cele  de natură convenţională nu sunt ignorate. Faţă de toate aceste ameninţări, Alianţa trebuie să menţină şi să dezvolte o infrastructură credibilă de descurajare. Un atac cibernetic împotriva unui stat membru ar putea conduce până la activarea mecanismelor de apărare colectivă numai atunci când Consiliul Nord Atlantic decide astfel. Dar pentru ca acest lucru să fie posibil NATO trebuie să dispună de propriile capacităţi de evaluare timpurie şi de răspuns împotriva unei ameninţări cibernetice.

În cele din urmă, pentru ca angajamentul de apărare colectivă să rămână credibil în faţa oricărei agresiuni, articolul 5 trebuie să fie susţinut de planuri prudente de apărare, exerciţii militare şi prin logistica necesară. O astfel de recomandare arată o predispoziţie „terapeutică” a grupului Albright de a corecta un clivaj care pare să se fi acumulat în ultimii ani între Noua Europă şi membrii tradiţionali ai Alianţei. Pe fond, deşi resetarea relaţiilor cu Rusia este importantă, ea trebuie să se deruleze simultan cu reasigurarea strategică a flancului estic, ceea ce presupune recredibilizarea garanţiilor oferite prin angajamentul muşchetarilor (toţi pentru unul şi unul pentru toţi).

Totodată, raportul Albright recomandă că atât timp cât în lume există arme nucleare, atunci şi NATO trebuie să-şi conserve propriile capacităţi nucleare, iar orice schimbări în distribuţia lor geografică actuală vor fi decise prin consens de întreaga Alianţă. Acesta rămâne un avertisment fin la adresa eforturilor recente ale Berlinului de a determina Washingtonul să-şi retraga armele nucleare din Europa.

În ultima instanţă, o lectură atentă a raportului Albright conturează următorul mesaj: deşi apetitul pentru războaie opţionale (intervenţii umanitare) al europenilor este foarte probabil să scadă, totuşi NATO trebuie să-şi păstreze capacitatea operaţională de a purta războaiele necesare.