Nabucco şi concurenţii săi – o istorie românească

Nabucco şi concurenţii săi – o istorie românească

FP Romania online. Ediţia curentă a FP România include un amplu dosar despre „Meciul secolului: Nabucco vs South Stream”, competiţia evaluată şi în cadrul Forumului Energetic şi Economic al Mării Negre derulat la Bucureşti. Completăm dosarul din revistă cu un acoperitor eseu de „geopolitică a energiei”.

Dependenţa energetică a ţărilor Uniunii Europe de gazul natural importat din Rusia – care depăşeşte 40% din consumul european, cu o tendinţă prognozată de creştere de un procent pe an – a căpătat accente de panică în urma ultimului „război al gazelor” dintre Rusia şi Ucraina, care a lăsat Europa de sud est fără gaz natural vreme de 12 zile, în mijlocul iernii. De cealaltă parte, exportatorul monopolist Gazprom, deţinut în proporţie de 51% de statul rus, exportă aproape integral gazul natural rusesc şi central-asiatic către Europa, la un preţ mult mai ridicat decât cel plătit pe piaţa internă a Rusiei. Astfel, în această ecuaţie a dependenţei mutuale, în vreme ce Europa este captivă în nevoia structurală de a importa un combustibil nepoluant şi relativ ieftin din Federaţia Rusă, aceasta din urmă îşi finanţează funcţionarea economică şi instituţională prin banii plătiţi de statele UE.

Situaţia nu este convenabilă pentru nici una dintre părţi. Pe de o parte, statele europene, în pofida unor diferenţe marcate între ele în abordarea politică şi economică a relaţiilor cu Moscova, sunt vizibil îngrijorate atât de imprevizibilitatea Gazprom faţă de clauzele contractuale de livrare deja existente, cât şi de creşterea constantă în ultimii ani a preţului miei de metri cubi de gaz. Ca atare, reacţia firească a statelor europene este de a reduce aceasta dependenţă printr-un pachet complex de măsuri care, pe termen lung, includ eficientizarea energetică, mărirea dramatică a ponderii energiilor regenerabile, diversificarea căilor de aprovizionare cu gaz şi a surselor de producţie, precum şi stabilizarea cadrului politic ce constrânge relaţia energetică cu Federaţia Rusă.

Pe de altă parte, Rusia nu se poate simţi confortabil în dependenţa aproape completă de încasări valutare din occidentul european şi, cu atât mai puţin, de capacitatea unor state tranzitate de sistemul ex-sovietic de conducte de a bloca tranzitul de hidrocarburi de la est la vest. Concret, Rusia este interesată de preluarea controlului asupra sistemului de conducte de transport al gazelor şi a petrolului din Ucraina şi din Belarus, dar şi de construcţia unor ducturi alternative, care să poată ocoli teritoriile statelor ce intră, ocazional, în conflict politic cu Moscova.

Aglomeraţie de alternative 

Aşadar, atât statele europene cât şi Rusia doresc construirea unor conducte magistrale alternative, pentru a diminua dependenţa de imixtiunea politică în comerţul energetic şi de evitare a vulnerabilităţii de fixarea monopolistă a preţului miei de metri cubi de gaz. Din perspectivă europeană, proiectul poartă numele Nabucco. Din perspectivă rusă, vorbim de o multitudine de proiecte, atât pe culoar nord european, cât şi pe culoar sud-european: Nord Stream, pe fundul Mării Baltice, menit a lega Rusia de Germania; South Stream, pe fundul Mării Negre, menit a lega Rusia de Bulgaria şi, mai departe, prin două ramuri distincte, de Serbia, Ungaria şi Austria, respectiv de Grecia şi Italia, printr-un inter-conector submarin; Blue Stream II, continuare a conductei Blue Stream, care leagă Rusia de Turcia prin Marea Neagră.

Deşi, aparent, această frenezie a multiplicării capacităţilor şi rutelor de transport a gazului natural de la est la vest serveşte creşterii securităţii energetice a Europei, multiplicarea gazoductelor ruseşti nu ar contribui cu nimic la reducerea dependenţei europene de cantităţile gaz rusesc, de preţul acestora şi de comportamentul politic al Moscovei. Dimpotrivă, cel puţin pe termen mediu, dependenţa ar creşte, prin extinderea livrărilor Gazprom, ca şi a achiziţiilor acestuia în downstream, fără posibilitatea de a face Gazprom să se conformeze regulilor pieţei europene a liberalizării vânzărilor de energie şi a disocierii activităţilor productive de cele de transport şi distribuţie.

Este, de aceea, imperativ, ca statele europene, care depind în grade diferite de gazul rusesc, să aibă un acces direct, necontrolat de Gazprom, la surse neruseşti de gaz. În acest sens, principala speranţă a Uniunii Europene – în special a Comisiei şi a statelor nou intrate şi mai puţin a unor ţări cu strategii politice şi economice de apropiere faţă de Rusia, precum Germania şi Italia – se numeşte Nabucco. Proiectul conductei Nabucco urmează a continua parcursul conductei Baku-Tbilisi-Erzurum (BCE), construită cu sprijin politic, financiar şi tehnologic american şi inaugurată în 2007.

BCE transportă gaz caspic din Azerbaijan în Turcia şi reprezintă pilonul ideii de import a hidrocarburilor din zona Mării Caspice în occidentul european, pe un traseu nerusesc. După mai mulţi ani de ezitări şi divergenţe la nivelul deciziei politice europene, pe 13 iulie a.c. a fost semnat la Ankara Acordul Interguvernamental de Cooperare (AIC) de către prim-miniştrii statelor de tranzit – Turcia, Bulgaria, România, Ungaria şi Austria. Acordul a cimentat fundamentele juridice şi economice ale proiectului, fără a clarifica însă toate problemele care, luate împreună, puneau sub semnul îndoielii fezabilitatea sa.

Construcţia conductei urmează să înceapă în 2011 – cu trei ani mai târziu decât planul iniţial – şi să se încheie în 2014, la un cost de estimativ de circa opt miliarde de euro. Cu o lungime totală de 3.300 de km, conducta urmează să livreze un debit maxim de 31 miliarde mc/an în 2019. Incertitudinile proiectului se leagă, în principal, de sursele de aprovizionare cu gaz, de eliminarea divergenţelor dintre membrii consorţiului, de asigurarea finanţării şi de chestiunea includerii gazului şi/sau a resurselor financiare ruseşti în afacerea Nabucco. Să le luăm pe rând.

Furnizorii

Principalul furnizor al proiectului este Azerbaidjan, prin câmpul gazifer Shah Deniz. Angajamentul autorităţilor de la Baku faţă de Nabucco este, în sine, un act politic remarcabil, dată fiind insistenţa Moscovei de a cumpăra în întregime producţia de gaz a Azerbaijanului – metodă de politică energetică pe care Rusia încearcă să o aplice tuturor marilor producători de hidrocarburi ai zonei caspice şi central-asiatice. Este important să realizăm atractivitatea ofertei ruseşti: preţ apropiat de cel al pieţei europene, în condiţiile întârzierii demarării proiectului Nabucco şi perspectiva unui sprijin politic în rezolvarea chestiunii Nagorno-Karabakh. Cu toate acestea, regimul Aliyev manifestă fermitate în opţiunea pentru diversificare a rutelor de export şi pentru acces la piaţa europeană. Este doar un exemplu care arată că, la proporţii globale, piaţa energiei – şi în special a gazului natural – este ghidată nu doar de calcule de profitabilitate economică, ci şi de considerente politice, uneori în proporţie decisivă.

Celălalt mare producător caspic de gaze naturale, de a cărui implicare a fost legată soarta conductei, este Turkmenistan. Spre deosebire de Azerbaidjan, decizia Aşgabatului de a căuta un outlet nerusesc pentru formidabila sa producţie de gaz natural a fost mereu subiect de speculaţie şi de instrumentalizare politică. Mult mai atent să nu lezeze sensibilităţile Moscovei, noul lider turkmen, Gurbanguly Berdimuhamedov, a semnat în decembrie 2007, împreună cu preşedintele Kazahstanului, Nursultan Nazarbaiev, un acord de export al gazului caspic prin sistemul rusesc de conducte, ceea ce părea să pună definitiv capăt ideii că Nabucco poate fi alimentat cu volume de gaz suficiente pentru rentabilitatea economică a costisitoarei conducte. Totuşi, evoluţiile economice recente permit o reevaluare a situaţiei: pe de o parte, descoperirea unui nou zăcământ gigantic în sud-estul ţării, estimat a avea rezerve de cca. 14 miliarde de mc, ar asigura resurse suficiente pentru alimentarea gazoductului Nabucco în paralel cu satisfacerea obligaţiilor contractuale faţă de Gazprom.

Pe de altă parte, relaţiile politice tensionate de preţul relativ mic de achiziţie pe care Gazprom îl plăteşte pe mia de metri cubi de gaz turkmen şi – mai nou, când preţul a devenit mai bun – de stoparea achiziţiei de gaz turkmen, începând cu luna aprilie a.c., pe fondul cererii scăzute de gaz în economiile europene aflate în recesiune, arată riscurile dependenţei de un monopson energetic (Gazprom) şi impune prioritatea strategică a diversificării căilor de export. Or, până cel mai devreme în 2011, când este prevăzută finalizarea gazoductului Asia Centrală-China, Turkmenistanul se află exact în această situaţie de dependenţă: exportând 80% din gaz în Rusia, Aşgabatul nu-şi va putea asigura încasări valutare decât acceptând reducerea preţului.

Dar chiar şi în cazul optimist al unui angajament ferm al Turkmenistanului faţă de Nabucco, persistă dificultatea legată de necesitatea construcţiei unei conducte de gaz trans-caspice, care să lege Turkmenistanul de Azerbaijan. Din nou, posibilitatea ca actuala formulă a proiectului Nabucco să fie blocată este semnificativă. Nici Rusia, nici Iranul nu văd cu ochi buni o astfel de întreprindere. Moscova, a cărei strategie energetică se bazează pe accesul la hidrocarburi ieftine în statele Asiei Centrale şi pe monopolul asupra tranzitului acestora către vest, se opune categoric construirii unui gazoduct trans-caspic, cu atât mai mult cu cât şi Kazahstanul a manifestat interes pentru a participa astfel la alimentarea conductei BTC şi, în perspectivă, a conductei Nabucco.

Nici Iranul nu vede cu ochi buni proiectul trans-caspic, deoarece enormele sale de gaz natural ar deveni irelevante pentru Nabucco, cel puţin pe termen mediu. Astfel, dată fiind şi lipsa unui acord de partiţie teritorială a Mării Caspice între statele litorale, proiecte de tipul celui trans-caspic ar putea depinde de un himeric consens al celor cinci riverani. Evaluarea noastră este că, în prezent, proiectul gazoductului trans-caspic constituie cel mai fierbinte nod al conceptului de transfer est-vest pentru hidrocarburile caspice, cu un risc important de conflict regional. Tensiunea este reflectată şi în recenta declaraţie prin care preşedintele turkmen anunţa intenţia de a deferi Curţii Internaţionale de Arbitraj chestiunea partiţiei unor câmpuri petroliere maritime, în dispută cu Azerbaijan.

Turnanta turcească

Turcia este punctul nodal al proiectului Nabucco. Autentică placă turnantă a fluxurilor energetice caspice şi ale orientului mijlociu, Turcia este nu doar statul ce va găzdui cea mai mare parte din lungimea gazoductului Nabucco – peste jumătate din lungimea conductei – ci şi un punct de convergenţă al tuturor planurilor prin care statele din Orientul Mijlociu speră să acceadă la piaţa europeană de gaze naturale. Este vorba aici nu doar de poziţia geografică strategică a Turciei, ci şi de influenţa sa politică, diplomatică şi economică. Astfel, într-un viitor mai apropiat ori mai îndepărtat, în care va proba un comportament politic acceptabil pentru statelor occidentale, Iranul va putea deveni furnizor de gaze pentru conducta Nabucco. Până atunci, Irakul şi-a anunţat deja disponibilitatea de a furniza 17 miliarde de metri cubi de gaz, livrate printr-o conductă conector construită prin investiţii turce.

Aşadar, putem conchide discuţia asupra surselor de finanţare: deşi persistă încă incertitudini legate de furnizorii specifici şi, ca atare, nu au fost încă încheiate contracte de livrare a unor volume de gaz, consorţiul Nabucco dispune de suficiente opţiuni pentru asigurarea unor cantităţi suficiente şi, mai mult, pentru dezvoltare către zona orientului mijlociu.

Revenind însă la Turcia, caracterul de hub energetic este legitimat deja prin existenţa unei reţele vaste de conducte ce transportă hidrocarburi caspice către occident. În afară de deja menţionata BTE şi de conducta de petrol Baku-Tbilisi-Ceyhan, care livrează petrol caspic la Marea Mediterană fără a trece prin supraaglomeratele strâmtori turceşti, un loc central este ocupat de conducta Blue Stream, o excepţională reuşită tehnologică a concernului italian ENI, care transportă gaz natural din Rusia până în portul turcesc Samsun, pe fundul Mării Negre. Blue Stream are o importanţă politică şi economică imensă. Ea livrează Turciei cea mai mare parte a gazului natural utilizat pe piaţa internă turcă, astfel că cca. 60% din necesarul turcesc de gaz natural este importat din Rusia. Pe de altă parte, Blue Stream ocoleşte teritoriul Ucrainei, ceea ce oferă Rusiei o importantă „ieşire” de export, imună la eventuale blocade ale tranzitului din partea Kievului.

Două cerinţe de ordin comercial ale Turciei au complicat procesul de negociere între membrii consorţiului Nabucco: dorinţa Ankarei de a impune taxe substanţiale de tranzit pentru sectorul turc al gazoductului şi cerinţa de a putea folosi pentru consum intern sau re-export o cantitate de 15% din volumul de gaz transportat prin conductă. Acordului Interguvernamental de Cooperare prevede o altă modalitate de remunerare a Turciei pentru tranzit, şi anume o cotă parte din impozitele prelevate, proporţională cu lungimea conductei pe teritoriului statului respectiv – deci nu impunerea de taxe de tranzit. Chestiunea celor 15 procente revendicate de Turcia rămâne însă neclară, deşi este probabil că nu va constitui un element grav de blocaj în evoluţia proiectului.

Implicarea rusească

În fine, proiectul Nabucco are nevoie de clarificarea problemei de principiu a includerii gazului şi a intereselor de afaceri ruseşti. Gazprom este deja un acţionar major în centrul de stocare a gazului natural al OMV de la Baumgarten an der March, lângă Viena, punct terminus al gazoductului Nabucco. În plus, mai multe voci din interiorul consorţiului Nabucco – OMV (Austria), RWE (Germania), Botaş (Turcia) – susţin includerea Rusiei în proiect. Motivele economice ale susţinerii nu sunt greu de înţeles: în vreme ce OMV şi RWE au importante interese de afaceri în comun cu Gazprom, Turcia importă 60% din necesarul de gaz din Rusia şi, în plus, susţine dezvoltarea unor proiecte ruso-turce, precum Blue Stream II şi South Stream, asupra cărora vom reveni mai jos.

În orice caz, nu este în interesul strategic al dezvoltării proiectului Nabucco să se definească în manieră concurenţială cu proiectele ruseşti, chiar dacă există o divergenţă la nivelul viziunilor de politică energetică între Gazprom şi consorţiul Nabucco. Scopul gazoductului Nabucco este asigurarea unui grad de independenţă energetică – relativ modest, dacă ţinem seamă de ponderea volumului maxim de tranzit, de 31 miliarde de metri cubi, din cei 160 de miliarde importaţi anual în Europa din Federaţia Rusă – faţă de Rusia, iar nu excluderea Rusiei de la profiturile acestei întreprinderi. Este, însă, important ca participarea rusă să nu depăşească nivelul de blocaj al deciziei în gestiunea resurselor de gaz, a tranzitului şi a stocării lor.

Proiecte rivale

Strategia Rusiei de a se desprinde din relaţia de dependenţă faţă de tranzitul gazului prin conductele ucrainene se bazează pe proiecte care ocolesc „ţara soră”, precum Nord Stream, South Stream sau Blue Stream II. Lucrurile stau asemănător şi cu tranzitul petrolului prin Belarus. Trebuie menţionat însă că dorinţa primară a Moscovei este de a controla aceste reţele de conducte, nu de a le ocoli. Planurile de ocolire pot constitui, în sine, un mijloc de presiune pentru preluarea controlului asupra conductelor.

South Stream ar urma să transporte gaz natural caspic spre Europa printr-un ambiţios şi costisitor gazoduct prin Marea Neagră, evitând astfel „recalcitranta” Ucraină cât şi riscul de a depinde de tranzitul prin Turcia. Concernul italian ENI, participant alături de Gazprom la acest proiect, dispune de expertiza tehnologică pentru realizarea proiectului. Recent, după vizita premierului Putin la Ankara, s-a stabilit la South Stream să traverseze zona economică exclusivă a Turciei, eliminând astfel posibilitatea traversării zonelor economice ale Ucraine şi României. Această opţiune ar ridica însă semnificativ costurile gazoductului, prin lungimea mărită şi, mai ales, prin adâncimea mai mare şi caracteristicile mai dificile ale reliefului submarin în apropierea coastelor Turciei. De altfel, costurile prohibitive, aşteptate a depăşi colosala sumă de 20 de miliarde de euro , fac puţin probabilă realizarea acestui proiect, cel puţin pe termen mediu – mai ales în circumstanţele actualei crize economice, care a lovit greu în proiectele de investiţii ale Gazprom. Desigur, preţul estimativ a explodat şi ca urmare a deciziei premierului Putin de a dubla capacitatea proiectată a South Stream, de la 31 la 56 miliarde de metri cubi anual.

Apoi, sursele de gaz ale South Stream sunt, în mare parte, aceleaşi cu ale proiectului Nabucco. Deşi oficialii ruşi au ironizat în repetate rânduri perspectiva Nabucco de a accede la câmpurile gazifere caspice, argumentele de mai sus arată, deopotrivă, şubrezimea convingerii afişate de Gazprom că va deţine pe termen lung controlul asupra producţiei din acea zonă. În fine, deşi mai multe concerne din consorţiul Nabucco au aderat deja şi la South Stream – ceea ce a fost considerat a fi lovitura de graţie pentru Nabucco – aceasta ţine mai mult de considerente diplomatice şi de pragmatismul relaţiilor de afaceri. Pe de o parte, aşa cum am arătat, nu este de dorit nici politic, nici economic o coaliţie împotriva Gazprom. Dimpotrivă, Gazprom trebuie să poată participa la profiturile tranzitului de hidrocarburi de la est la vest; prioritatea Occidentului este însă construcţia unui culoar necontrolat de Gazprom, nu a unuia care să excludă Gazprom. În plus, să notăm şi dificultăţile politice cu care se confruntă South Stream. În Bulgaria, noul guvern de centru-dreapta şi-a anunţat intenţia de a suspenda participarea la proiectele energetice cu Rusia – inclusiv South Stream – atât timp cât nu vor fi revizuite obligaţiile contractuale ale părţilor, despre care premierul Boiko Borissov consideră că sunt net în defavoarea ţării sale.

Date fiind aceste dificultăţi, ca şi stadiul puţin avansat al proiectării şi a studiilor de fezabilitate, evaluăm că South Stream are şanse reduse – în orice caz, mult mai mici decât ale Nabucco – de a deveni o realitate economică. Mai degrabă, el funcţionează ca un element politic într-un joc de şah geostrategic în care Gazprom oferă multor state europene promisiunea iluzorie a transformării în hub-uri energetice, încurajând astfel abandonarea proiectului Nabucco.

Gazprom se confruntă cu un dublu deficit, pe termen scurt şi mediu: al investiţiilor în noi câmpuri gazifere, care să-i permită menţinerea nivelului actual al producţiei de gaz, şi a lichidităţilor, care să-i permită susţinerea strategiei energetice de a realiza supra-capacitate de transport pe rute multiple.

De cealaltă parte, Europa suferă în continuare de un deficit cronic de solidaritate internă în chestiuni vitale, precum securitatea energetică. În plus – ceea ce necesită o discuţie separată – chestiunea însăşi a securităţii energetice ca element de politică externă rămâne un exerciţiu în bună măsură inutil atât timp cât pieţele interne de energie din mai multe state est-europene sunt controlate de intermediari obscuri, conectaţi politic, care extrag rente enorme din cumpărarea preferenţială a energiei ieftine şi vânzarea ei la preţuri mult mai mari, către consumatorii casnici şi indutriali.

Conf. dr. Radu Dudău predă cursuri de filosofie politică, teoria relaţiilor internaţionale şi analiza conflictelor internaţionale atât la Facultatea de Filosofie, cât şi la specializarea Relaţii Internaţionale şi Studii Europene a Facultăţii de Istorie, ambele din cadrul Universităţii Bucureşti. Este şi şef al serviciului documentare şi bibliotecă la Institutul Diplomatic Român.