NATO - armata unei noi forme politico-administrative suprastatale, specializată în intervenţii tip guerilla în propriile teritorii

Web-exclusive.Contributorii FP România continuă pe site discuţiile despre NATO60 începute în ediţia nr. 9 a revistei: “Conflictul din Georgia a fost un revelator perfect al aporiilor cu care se confruntă lărgirea Alianţei.” Noi articole despre viitorul NATO în ediţia următoare.

Care mai este scopul NATO? America se arată interesată exclusiv de o alianţă expediţionară, în timp ce Europa pare din ce în ce mai preocupată de misiunea tradiţională a Alianţei.

Zoe Petre, istorică, fostă consilieră a preşedintelui Emil Constantinescu: Recent, un site Web care se declară marxist afişa, mare, titlul NATO: Out of Area or out of Job? Acest exces de wishful thinking al inamicilor NATO mă obligă să sper că Alianţa îşi va regăsi cadenţa acum, când noua administraţie americană a oferit partenerilor majori din NATO oportunitatea unei refaceri a solidarităţilor tradiţionale.

Întreaga scenografie a acestei a 60-a aniversări este de altfel imaginată tocmai pentru a readuce în memorie fundamentele istorice ale NATO – relaţia transatlantică din anii 1944-1949, de la marea debarcare aliată de la 6 iunie la planul Marshall şi la reconcilierea franco-germană: un summit organizat la Strasbourg şi Kehl, un preşedinte american care ajunge acolo pe drumul parcurs de uriaşa Armada comandată de Eisenhower în 1944-1945 – iată tot atâtea prilejuri pentru a marca nu doar originile Alianţei, ci şi progresele ei în ultimii 60 de ani, ceea ce, evident, reafirmă şi perspectivele acesteia în viitor.

Dincolo chiar de imagine, faptul că acest summit aniversar se organizează la scurt timp după ce Franţa a decis să accepte din nou toate obligaţiile ce-i revin ca membru fondator NATO, inclusiv acceptarea staţionării trupelor aliate pe teritoriul naţional, dovedeşte că NATO este încă o organizaţie extrem de viabilă.

Observ, de altfel, că, spre deosebire de obsesia anti-NATO a inamicilor Alianţei, care a rămas identică din 1949 până azi, Alianţa se redefineşte mereu, ceea ce este de asemenea o dovadă de vitalitate. Ca să zic aşa, bătrâna doamnă se ţine încă foarte bine pentru cei 60 de ani pe care îi aniversează săptămâna viitoare.

Alexandru Bălăşescu, antropolog, şeful de cabinet al ministrului Culturii : Pentru ca Euro-America să continue să existe, un acord asupra relaţiei între rolul politic al statului şi teritorialitate va trebui să fie elaborat şi agreeat de ambele părţi.

Fragmentarea teritorială şi mutarea interesului politic de stat de la teritoriul geografic şi demografic spre teritoriul biologic individual duce la schimbarea strategiilor de abordare în chestiunea securităţii. Scopul NATO rămâne acelaşi, asigurarea securităţii statelor membre şi a stabilităţii regionale, însă tacticile şi strategiile aplicate probabil că se vor schimba.

Dacă expediţiile de stabilizare regională în puncte strategice pentru Alianţă vor fi probabil cele mai vizibile, putem prevedea şi o latură de cooperare în domeniul asigurării securităţii individuale a cetăţenilor statelor membre, cât şi dezvoltarea cooperarii în direcţii mai puţin tradiţionale - acelea ale poziţionării în relaţia cu actori non-statali cu putere decizională sau de intervenţie de tip armat.

În ultimul an s-au manifestat numeroase dezacorduri între statele membre, privind Georgia, Ucraina, scutul anti-rachetă, operaţiunile din Afganistan, raporturile cu Rusia. De ce criza de solidaritate a devenit starea naturală a alianţei? 

Zoe Petre, profesoară universitară, fostă consilieră a preşedintelui Emil Constantinescu: Dezacordurile s-au manifestat mereu în NATO: aminteam adineauri de criza Suezului din 1956 şi de urmările ei pentru relaţiile interaliate. De la prăbuşirea sistemului sovietic, indisciplina în Alianţă a crescut exponenţial, ceea ce nu e înţelept, dar poate fi inevitabil.

Cred că trebuie să distingem între  tensiunile conjuncturale, foarte vizibile în timpul precedentei administraţii americane nu numai din cauza problematicii Orientului Mijlociu, ci şi din pricina stilului mai degrabă brutal al dialogului transatlantic, şi tensiunile de fond, greu de depăşit, dar nu imposibil: neîncrederea cronică între SUA şi Franţa, diferenţele de abordare şi divergenţele de interese între aliaţii din zona Europei de Nord şi cei de la frontul mediteranean, sau între vestici şi estici etc.

A schimbat conflictul din Georgia regulile jocului în raporturile Alianţei cu Rusia?

Zoe Petre : Conflictul din Georgia a fost un revelator perfect al aporiilor cu care se confruntă lărgirea Alianţei. Între datoria politică imperativă de a confirma continuarea politicilor de open door, pe de-o parte, şi imperativele unei relaţii, dacă nu cordiale, cel puţin pacifice cu Rusia, Alianţa trebuie să găsească o cale de conciliere care nu e prea lesne de întrevăzut.

Care este menirea strategică a alianţelor similare NATO din Asia - Organizaţia de Cooperare de la Shanghai (SCO) sau Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO)?

Alexandru Bălăşescu :La prima vedere, una de echilibrare de forţe. Trebuie urmărit modul acestora de poziţionare faţă de NATO şi jocul cooperare/ competiţie între statele membre ale alianţelor ce vor intra în relaţie de tip asemănător cu aceea a statelor implicate. Strategii unitare sunt mai complicat de elaborat la nivelul acestor tipuri de alianţe (inclusiv NATO) tocmai pentru că de multe ori interesele statelor membre sunt divergente - vezi şi discuţiile iscate de reluarea rolului Franţei în Alianţă.

Va mai exista NATO în 2029?

Zoe Petre : Nici măcar în 1989 nu se putea prevedea evoluţia NATO în următorii 20 de ani. În prezent, când procesele istorice devin atât de rapide şi de surprinzătoare, e încă şi mai dificil să formulăm profeţii pertinente. Aş spune aşa: dacă, în 2029, actuala configuraţie a lumii, cu o predominare economică, politică şi culturală a democraţiilor liberale, va continua să existe, atunci va exista şi o entitate cu numele de NATO, care, în aprilie 2029, îşi va celebra a 80-a aniversare. Unde anume o va face este însă aproape imposibil de prevăzut.

Alexandru Bălăşescu : Da, însă probabil nu aşa cum îl cunoaştem astăzi. Poate că va fi forţa armată a unei noi forme politico-administrative suprastatale şi se va specializa în intervenţii de tip guerilla în regiuni din propriile teritorii controlate de actori politici independenţi.