Sally McNamara: „Europenizarea NATO slăbeşte apărarea Europei“

Dialog FP. Analista Sally McNamara, de la Heritage Foundation, crede că recenta revenire a Franţei la comanda NATO poate contribui la slăbirea organizaţiei

Ediţia curentă a FP România scrie despre o inexorabilă retragere a Americii din Europa şi chiar NATO. „Dacă aș fi Europa nu aș conta pe faptul că Statele Unite vor mai putea să îmi garanteze securitatea în următoarele două decenii, sau chiar mai devreme. America pur și simplu nu își mai permite să-și mențină toate angajamentele militare pe care le are în prezent. Europa este astăzi poate cel mai puțin important angajament strategic militar al SUA”, spune profesorul american Christopher Layne, în FP România nr. 10 (mai/ iunie).

Citiţi şi:

Azerbaidjanul, în NATO – inclusiv cu susţinerea României

Analista american Sally McNamara adaugă idei similare: Europa rămâne extrem de vulnerabilă, iar o decuplare a Americii de la securitatea Europei are fani pe ambele ţărmuri ale Atlanticului.


„Administraţia Obama este gata să diminueze solidaritatea transatlantică a Europei Centrale în schimbul unei iluzii absolute - cooperarea Moscovei în demersul de stopare a proliferării nucleare.”

Cu puţin înaintea summitului NATO60, Washingtonul a anunţat o resetare a relaţiilor cu Moscova. Va continua Obama proiectul dezvoltării unei apărări antibalistice în Europa?

Sally McNamara: Administraţia Obama nu şi-a retras în mod formal sprijinul pentru angajamentul administraţiei Bush privind desfăşurarea scutului antirachetă în Europa Centrală. Totuşi, în mod informal, nu a ezitat să transmită cu fiecare ocazie că este gata să facă acest lucru: bugetul total alocat de SUA programului de apărare antirachetă tocmai a fost redus cu 1,4 miliarde de dolari. În plus, ziarul „The New York Times”, citând surse din interior, a dezvăluit recent disponibilitatea politică a administraţiei Obama de a tranzacţiona scutul antirachetă din Europa Centrală în schimbul obţinerii unei cooperări reale din partea Rusiei în dosarul iranian.

Pe fond, administraţia Obama a utilizat fiecare oportunitate publică pentru a-şi semnala disponibilitatea tactică de a renunţa la sistemul de apărare antirachetă din Europa. De altfel, atât preşedintele Barack Obama, cât şi vicepreşedintele Biden au condiţionat desfăşurarea scutului de câţiva factori esenţiali, precum o ameninţare nucleară iraniană reală, sau probarea raţionalităţii economice şi a fezabilităţii tehnologice a întregului program.

Per ansamblu, tot acest scepticism public ne arată că administraţia este gata să renunţe la această luptă în schimbul unei iluzii absolute - cooperarea Moscovei în demersul de stopare a proliferării nucleare. Pe termen lung, costul politic al unei astfel de tranzacţii ar putea fi diminuarea semnificativă a capitalului de solidaritate transatlantică al Europei Centrale.

Ce a adus summitul aniversar relaţiilor dintre NATO şi Federaţia Rusă? A fost primul summit major al Alianţei după războiul din Georgia.

Dacă citim printre rânduri declaraţia finală a summitului vom observa că subiectul Rusia constituie de fapt un element de ruptură majoră a solidarităţii alianţei. Pe fond, summitul aniversar a conturat o ruptură majoră între statele Noii Europe, responsabile de introducerea şi redactarea unor paragrafe extrem de dure privind comportamentul Rusiei în războiul din Georgia, despre recunoaşterea ilegală a independenţei Osetiei de Sud şi Abhaziei, şi Vechea Europă, care pledează, dimpotrivă, pentru upgradarea Consiliului NATO-Rusia şi consolidarea legăturilor diplomatice cu Moscova.

Per ansamblu, Rusia nu este doar elementul care tulbură consensul Alianţei, dar este şi marele câştigător politic al summitului. Atât declaraţia finală a summitului de la Bucureşti, cât şi comunicatul reuniunii miniştrilor de externe ai statelor NATO din decembrie 2008 îşi asumă în mod explicit şi formal acordul privind dezvoltarea sistemului american de apărare antirachetă din Europa Centrală.

Dimpotrivă, declaraţia summitului aniversar organizat la Strasbourg şi Kehl nu mai sprijină în mod punctual dezvoltarea scutului antirachetă din Europa Centrală: desfăşurarea celor 10 interceptoare din Polonia şi a radarului de pe teritoriul Cehiei. S-a preferat, în schimb, consolidarea explicită a relaţiilor politice cu Moscova şi, eventual, formalizarea unui sistem de măsuri de transparentizare care să consolideze capitalul de încredere dintre NATO şi Rusia şi care să guverneze dezvoltarea viitoare a oricărui program de apărare antirachetă al NATO.

Iar acesta este exact tipul de semnal politic care trebuia evitat, pentru că fixează un precedent periculos. În absenţa unui leadership viguros din partea Washingtonului pe dimensiunea apărării antirachetă, summitul NATO a produs de fapt o agendă pentru inacţiune.


„Statele europene care dispun de un potential operaţional semnificativ, dar care vor să se bucure de toate beneficiile oferite de Alianţă fără a-şi asuma în mod echitabil costurile şi riscurile asociate acestor beneficii.”

Washingtonul a prezentat o nouă strategie pentru Afganistan. Ce a obţinut administraţia Obama de la aliaţii europeni? În definitiv, Afganistanul este o operaţiune şi a NATO, nu una exclusiv americană.

Dacă analizăm misiunea din Afganistan din perspectiva meniului operaţional real asumat de NATO, putem concluziona că aceasta devine încet, dar sigur, un mare dezastru. În realitate misiunea din Afganistan a fost întotdeauna o operaţiune majoritar anglo-americană.

Dacă ne uităm la naţiunile vorbitoare de limbă engleză care luptă acolo vom observa nu numai că ele oferă grosul trupelor dar şi faptul ca 80% din pierderi au avut loc în rândul acestora. În consecinţă, misiunea din Afganistan va fi întotdeauna o operaţiune anglo-americană. În prezent, cei mai importanţi aliaţi din Vechea Europă (Franţa, Germania, Italia şi Spania) îşi sub-finanţează angajamentele din Afganistan, plasând totodată numeroase restricţii politice asupra libertăţii operaţionale a contingentelor naţionale.

Scopul este acela de a reduce la minimum pierderile, evitând angajarea propriilor militari în misiuni de luptă. Încet dar sigur, NATO s-a transformat într-o alianţă asimetrică, inegală („a two-tiered alliance”) în care unii aliaţi sunt gata să lupte şi să moară pentru apărarea securităţii popoarelor lor şi alţii care nu sunt. Problema de fond o reprezintă statele europene care dispun de un potential operaţional semnificativ, dar care vor să se bucure de toate beneficiile oferite de Alianţă fără a-şi asuma în mod echitabil costurile şi riscurile asociate acestor beneficii.

Din perspectiva rezultatelor imediate, summitul aniversar al NATO a fost pentru administraţia Obama un eşec răsunător. Preşedintele Obama a fost primit în Europa ca un star rock, atingând cote de popularitate inimaginabile. Însă acest nivel de popularitate nu a fost convertit într-un capital de influenţă politică reală. Preşedintele Obama nu a reuşit să obţină de la Europa o suplimentare semnificativă a trupelor şi a resurselor destinate operaţiunilor din Afganistan.

Dacă ne uităm la ce a oferit Europa, vom vedea că cei 5.000 de militari - niciunul din Germania sau Franţa - urmează să fie desfăşuraţi temporar, în perspectiva alegerilor prezidenţiale din august, dar retraşi imediat după această dată. Dacă analizăm summitul din perspectiva gradului de angajare operaţională al unei alianţe presupuse a funcţiona într-o logică a solidarităţii, tip „toţi pentru unul, unul pentru toţi”, putem spune că a fost un dezastru de proporţii - şi nimeni nu poartă o responsabilitate mai mare decât francezii şi germanii.


“Dacă Europa nu are astăzi resurse militare suficiente pentru a susţine misiunea din Afganistan, ce ne face să credem că, în sine, crearea unei identităţi militare suplimentare în Europa este o idee bună?”

Care este semnificaţia reîntoarcerii Franţei în comanda militară integrată a alianţei? Care sunt consecinţele sale politico-strategice pentru UE?

Reintegrarea Franţei în comanda militară a alianţei nu reprezintă în sine un lucru negativ. Rău este faptul că pentru a se reîntoarce în structura militara integrată a NATO, Franţa a obţinut garanţii politice masive care avansează obiectivele Parisului în detrimentul securităţii euroatlantice, al NATO.

Pe de o parte, Franţa a reuşit securizarea unor poziţii-cheie în infrastructura de comanda integrată - la nivelul Comandamentului Aliat pentru Transformare şi Comandamentului integrat de coordonare operaţionala de la Lisabona - ceea ce oferă Parisului oportunitatea de a europeniza NATO. În sine, acest lucru ar putea consolida decisiv capitalul de influenţă politică şi de putere al Parisului la nivelul NATO.

Interpretată într-o cheie gaullistă, aceasta nouă realitate anunţă veşti proaste pentru Washington şi Londra - cu alte cuvinte pentru o anumită viziune asupra rolului NATO în lume. Consecinţa imediată va fi o modificare a balanţei de putere în interiorul NATO, în măsura în care vom asista la o dispersare a influenţei politice dinspre Londra şi Washington spre centrii tradiţionali de putere din interiorul UE: Paris, Berlin şi Bruxelles.

Pe de altă parte, Franţa a obţinut o recunoaştere formală, explicită, pentru crearea unei identităţi de apărare independente la nivelul UE. Acest lucru va permite în mod formal crearea la nivelul UE a unor structuri militare, inclusiv capacităţi de coordonare operaţională, independente de NATO. Astfel, preşedintele Sarkozy realizează un obiectiv tradiţional al Franţei: acela de a afirma primatul UE în spaţiul securităţii europene. Se pare că scopul numărul unu al lui Sarkozy este transformarea UE în actorul principal în spaţiul securităţii europene, limitând rolul NATO.    

Per ansamblu, avem de a face cu un dublu câştig al Franţei, în măsura în care Parisul are acum posibilitatea de a reajusta arhitectura europeană de securitate conform propriei sale agende politice, contrabalansând în acelaşi timp influenţa americană în Europa.

Ceea ce face astăzi Franţa este europenizarea influenţei politice în interiorul NATO, consolidând simultan o identitate europeană de securitate ce exclude complet influenţa Statelor Unite. Dacă ne uităm la schimbul de argumente dintre Sarkozy şi Obama privind integrarea Turciei în UE, observam de fapt că Franţa doreşte o arenă independentă de influenţa politică a Statelor Unite. De aici intenţia consolidării cu prioritate a identităţii militare a UE, în detrimentul NATO. Totuşi, dacă Europa nu are astăzi resurse militare suficiente pentru a susţine misiunea din Afganistan, ce ne face să credem că, în sine, crearea unei identităţi militare suplimentare în Europa este o idee bună?   

Pe fond, securitatea Europei rămâne extrem de vulnerabilă: avem ameninţarea Rusiei, ameninţarea extremismului islamic... Cu alte cuvinte, o serie de ameninţări pe care trebuie să le înfruntam împreună - Europa şi America - prin intermediul NATO, iar pentru asta leadership-ul Statelor Unite rămâne esenţial. O decuplare a Americii de la securitatea Europei este însă, foarte uşor de realizat. Şi asta mai ales în condiţiile în care în Statele Unite se dezvoltă masiv o platformă politică în favoarea decuplării - şi care tinde să chestioneze raţionalitatea garanţiilor de securitate oferite Europei.

Sally McNamara este senior policy analyst în afaceri europene la Heritage Foundation, Washington D.C.