Obama are acum nevoie de sfatul lui Machiavelli
0
Analiză. Premiul Nobel pentru Pace obţinut de Barack Obama dă speranţe lumii că SUA vor alege căile diplomatice pentru soluţionarea conflictelor internaţionale, dar îi provoacă laureatului dileme machiavellice: să se facă iubit sau temut?
Reputaţia preşedintelui Obama de „om al păcii” a fost, indubitabil, sporită de obţinerea Premiului Nobel pentru Pace. Dar a fost întărită şi capacitatea sa de a derula o politică externă eficientă? Faptul că premiul e obţinut înainte de orice succes semnificativ de politică externă îl onorează, dar este, în aceeaşi măsură, o povară.
Mai mult, povara e multiplicată de speranţa implicită că, de acum, politica externă americană va prefera întotdeauna non-violenţa în locul mijloacelor militare. Este preşedintele gata să adopte această propunere, ştiind foarte bine că unele dintre regimurile cu care va avea de-a face s-au dovedit insensibile la negocieri diplomatice tradiţionale? Cum ar trebui să acţioneze el în aceste circumstanţe?
Medalie de încurajare
Scopul Premiului Nobel pentru Pace a fost întotdeauna de a recunoaşte acele persoane sau fapte care au avut, în trecut, o contribuţie recunoscută la pacea mondială. Acordând premiul preşedintelui Obama, Comitetul Nobel face o încercare clară de a încuraja comportamentul său viitor.
Preşedinele Obama, cu siguraţă, recunoaşte caracterul politic al premiului şi îşi face cunoscută intuiţia, deschis, lumii. Atunci când a acceptat onoarea, el a mărturisit: „Sunt surprins şi primesc premiul cu multă modestie... Nu îl privesc ca pe o recunoaştere a propriilor mele realizări, ci, mai mult, ca pe o afirmare a conducerii americane prin prisma aspiraţiilor oamenilor din întreaga lume.”
Percepţia sa privind agenda Comitetului Nobel este în acord cu formularea anunţului premiului din 2009, care stabileşte anumite aşteptări foarte clare din partea preşedintelui american.
„Dialogul şi negocierile sunt preferate ca instrumente pentru rezolarea chiar şi a celor mai dificile conflicte internaţionale. Viziunea unei lumi libere de arme nucleare a stimulat puternic dezarmarea şi negocierile pentru controlul armelor”.
Evident, Comitetul se aşteaptă ca un preşedinte american pe al cărui raft este expusă Medalia Nobel să nu îndrăznească să folosească forţa militară, precum predecesorul său, în situaţii de criză internaţională. În mod special, Comitetul încearcă să împiedice orice răspuns militar la refuzul perseverent al Iranului de a opri programul său militar nuclear.
Este, de asemenea, o încercare de a forţa SUA să-şi reducă, sau chiar să-şi retragă, forţele militare din Afganistan şi, probabil, să transforme întreaga politică externă a SUA de vânare şi eliminare a teroriştilor Al-Qaida dintr-o operaţiune militară, într-una poliţienească.
Limite istorice
Obiectivele sunt de înţeles, şi chiar lăudabile, în ceea ce priveşte Iranul. Preşedintele Obama va rămâne în istorie ca meritând cu adevărat marea onoare care i-a fost conferită, dacă va reuşi să le realizeze prin mijloace paşnice, poliţieneşti. Totuşi, lumea este un loc urât, brutal, unde diplomaţia şi conversaţiile pot merge până la un punct, şi unde, dacă stai să le citeşti drepturile teroriştilor internaţionali, s-ar putea să le dai exact timpul şi ideile necesare pentru a scăpa şi a face ravagii în altă parte a lumii.
Preşedintele SUA, ca orice alt important lider contemporan, trăieşte într-o lume unde singurul mod de a combate puterea e puterea însăşi. Îndeplinirea obiectivelor cere mai mult decât discuţii, cere acţiune. Diplomaţia, negocierile sau îndemnurile de tip paşnic sunt întotdeauna soluţiile preferate, dacă funcţionează. Şi totuşi, ele adesea nu funcţionează şi trebuie folosite alte mijloace, inclusiv militare.
În ciuda afirmaţiilor că, odată cu naşterea ONU şi a Cartei sale, statele şi naţiunile pot interacţiona unele cu altele, ca şi cum ar fi cetăţeni ai aceluiaşi regim politic mondial, crudul adevăr e că, dincolo de limitele fiecărei graniţe naţionale, numai contraputerea poate echilibra puterea. Numai forţa brută a Aliaţilor din Al Doilea Război Mondial a putut opri ravagiile făcute în lume de dulăii dezlănţuiţi ai războiului, japonezi şi italieni. Rezistenţa puternică la expansiunea militară sovietică a funcţionat şi ea în timpul Războiului Rece.
Preşedintele Obama, la fel ca şi ceilalţi lideri mondiali, încă trebuie să respecte principii de politică externă la fel de vechi precum cele descrise de Machiavelli în „Principele”. Recunoscând faptul că problemele internaţionale pot fi înţelese numai în limbajul puterii, Machiavelli îi sfătuia pe principii lumii că este mai bine, nu numai pentru ei, dar şi pentru pacea şi prosperitatea naţiunilor lor, să fie temuţi decât iubiţi, cu condiţia ca ceea ce obţin să fie de durată şi ca ei să nu fie urâţi pentru mijloacele folosite pentru a obţine acel lucru.
Iubit sau temut?
Prin acordarea Premiului Nobel pentru Pace, preşedintele Obama este invitat să renunţe la orice acţiuni care ar rezolva problemele lumii prin mijloace care nu sunt paşnice”. El este aproape forţat ca, pentru a nu părea cinic sau, mai rău, imoral, să acţioneze numai în aşa fel încât să facă lumea să-l iubească mereu şi să nu se teamă niciodată de el. Şi totuşi, sunt prea mulţi aceia a căror dragoste sau teamă pentru SUA este la fel de puternică precum mirosul de nuferi în deşert.
Renunţând la folosirea oricăror mijloace sau ameninţări violente, SUA le-ar părea nu morală, ci slabă. Concesiile vor urma compromisului, iar scuzele vor urma scuzelor. Stimulaţi de ceea ce ei vor percepe drept pocăinţa finală a Marelui Satan, care îşi recunoaşte multe greşeli, duşmanii SUA, şi în special, Nemesis-ul ei - teroriştii musulmani fundamentalişti -, se vor simţi încurajaţi.
În această situaţie, preşedintele poate fie să cedeze, fie să nu reuşească să se ridice la nivelul aşteptărilor cu care l-a onorat Premiul Nobel. Niciodată expresia „coarnele dilemei” nu a exprimat mai bine o situaţie de neinvidiat ca aceasta. Din fericire, preşedintele Obama ar putea găsi un sfat în „Principele” lui Machiavelli: „Revenind la ideea de a fi iubit sau urât, ajung la concluzia că, în condiţiile în care oamenii iubesc prin propria voinţă şi se tem din voinţa prinţului, un prinţ înţelept ar trebui să se impună pe baza acelui aspect care este sub controlul său, şi nu sub controlul altora”.
Dr. Sorin Adam Matei este profesor de comunicare la Universitatea Purdue, din statul Indiana, Statele Unite.
(Versiunea originală, în engleză, a articolului este ataşată la Resurse.)
Se încarcă comentariile...
