Lumea este şi musulmană

Provocarea din întrebarea "O lume fără Islam?"de pe coperta numărului 2 al Foreign Policy România este doar aparentă: nu poate fi nici gândită, nici proiectată o lume fără cele 55 de

Provocarea din întrebarea "O lume fără Islam?"de pe coperta numărului 2 al Foreign Policy România este doar aparentă: nu poate fi nici gândită, nici proiectată o lume fără cele 55 de state cu 1,4 miliarde de locuitori musulmani. Cunoaşterea - dialogul cu reprezentanţii Islamului moderat, ca şi analiza istorică - ar trebui să ia locul diabolizării prin generalizare.

De Magdalena Boiangiu

Autorul articolului din Foreign Policy România avansează doar o ipoteză, propunându-şi să demonstreze că nu religiile diferite au dus la conflictul dintre Occidentul ameninţat de terorism şi ţările musulmane de unde se alimentează cu oameni şi arme grupurile teroriste. Graham E. Fuller susţine cu argumentele istorice ale trecutului, extrapolate într-un imposibil viitor, că luptele pentru putere, teritoriu, influenţă şi comerţ au existat cu mult înainte de apariţia Islamului.

Era în logica Europei expansioniste, în căutare de materii prime şi mână de lucru să-şi extindă hegemonia tot mai departe de civilizaţia ei creştină, de altfel neomogenă şi, la rândul ei, creatoare de conflicte. De altfel, Samuel Huntington, cel care a elaborat conceptul ciocnirii între civilizaţii, a "inclus lumea creştin ortodoxă printre civilizaţiile aflate în plină ciocnire culturală cu Occidentul" (FP România, Graham Fuller). Conceptul în sine a fost, în cele din urmă, părăsit, declarat neadecvat chiar de către autorul lui, dar forţa derivată din simplitatea formulării l-a impus şi a devenit operaţional, dincolo de semnificaţiile lui concrete.

Un singur Dumnezeu, mai multe facţiuni

Chiar după cea mai superficială trecere în revistă a unei istorii comune, se va constata că au fost conflicte acute între cele trei religii monoteiste, cu manifestări extrem de brutale, precum şi perioade de coexistenţă indiferentă, iar alteori impregnată de curiozitatea născută din toleranţă.

Pe de altă parte, chiar în interiorul acestor religii s-au desfăşurat lupte sângeroase împotriva unor "eretici" de un fel sau altul: Dumnezeu a fost chemat să sprijine tot soiul de facţiuni, care în absenţa deciziei divine s-au descurcat cu armele puse la îndemână de ingeniozitatea omenească. India, Pakistanul, Bangladesh sunt răvăşite de conflicte interreligioase, fără legătură cu civilizaţia creştină, uneori războaiele intermusulmane, cum a fost cel de aproape zece ani dintre Irak şi Iran, au combinat "adevăratul" Islam cu obiectivele geopolitice evidente.

Nici terorismul nu este o invenţie musulmană, atentatele cu victime nevinovate au început în Europa creştină, au fost practicate de luptătorii pentru independenţă din toată lumea (inclusiv de întemeietorii statului Israel), dar într-un secol când toate "ideile măreţe" s-au dovedit a fi falimentare cea a voinţei divine rezistă încă şi prin ea se pot înlătura scrupulele morale care ar tulbura conştiinţa atentatorilor sinucigaşi.

Alianţe de conjunctură cu morala transcendentă

De pe tărâmul politicii lupta s-a mutat în teritoriul moralei transcendente: Occidentul bogat, bogat în urma extraordinarelor sale cuceriri tehnologice şi a structurilor democratice de guvernare, impunând statul secular, încalcă în mod flagrant legea prin care suveranitatea statului şi legile oamenilor se trag de la Dumnezeu, nu din voinţa populară, uşor de manipulat. În viziunea teologilor musulmani tradiţionalişti, individul este o parte a comunităţii, obligaţiile sunt faţă de ea, prima dintre ele fiind cea de respectare a credinţei tradiţionale. Nu există o sursă raţională, izvor al altor precepte morale, decât cele ale Coranului. Drepturile bărbatului asupra femeilor, felul cum acestea au voie să se îmbrace sunt stabilite odată pentru totdeauna şi orice încălcare a preceptelor este pedepsită ca apostazie. Din acest punct de vedere, propaganda Occidentului pentru democraţie şi respectarea drepturilor omului este considerată o manevră imperialistă şi o tentativă de destabilizarea a regiunii.

Alianţele de conjunctură ale statelor democratice - şi în primul rând ale Statelor Unite ale Americii - cu dictatorii din regiune servesc ca argument pentru demascarea ipocriziei acestora. Din momentul în care controlează puterea politică, asigurându-şi astfel accesul la resurse şi posibilitatea de a domina spaţiul economic, principiile democraţiei sunt ocolite şi uitate.

Masele conservatoare tolerează şi terorismul

Când se încearcă transpunerea instituţiilor de tip occidental în ţările musulmane, rezultatele sunt dezamăgitoare: pe de o parte, democraţia, aşa cum există ea acum (peste tot imperfectă), este rezultatul unei evoluţii specifice, diferite de la ţară la ţară, şi instituţiile ei nu pot fi transportate pur şi simplu într-o lume care nu le simte nevoia. În lumea musulmană, aranjamentele tolerante sunt extrem de fragile şi evenimentele din Liban de la războiul civil încoace arată că rezultatele unor decenii de convieţuire interreligioasă se spulberă la prima provocare.

Este evident că în confruntarea cu lumea modernă, cu globalizarea, terorismul islamic se foloseşte de toate cuceririle ştiinţei şi tehnicii, dar refuzând violent filozofia care le-a creat şi răspândit. Dincolo de numărul oricum limitat de activişti-partizani, se află masele indiferente, conservatoare, ca toate majorităţile din lumea asta, pentru sufletul cărora se dă lupta. Este evident că trupele alianţei conduse de americani au pierdut această luptă, ceea ce duce la întrebarea dacă este compatibil Islamul cu democraţia, cu modernitatea. Nu există un răspuns global şi doar o analiză amănunţită şi lipsită de prejudecăţi, acceptând formele de organizare specifice, poate da un răspuns de perspectivă.

Turcia, proba democraţiei musulmane

Proba compatibilităţii Islamului cu democraţia se dă în zilele acestea în Turcia, prin legea cu privire la permisiunea dată femeilor de a purta văl în instituţiile de învăţământ superior. Regulile impuse de întemeietorul statului laic, Ataturk, interziceau complet portul vălului în instituţiile statului.

Protectorii secularismului, capii armatei, bănuitori şi presimţind ce e mai rău, văd în această permisiune portiţa pe unde statul islamic se va înstăpâni în Turcia. Numeroşi cetăţeni au demonstrat împotriva adoptării amendamentului constituţional. Partidul islamic moderat de la putere, al majorităţii parlamentare, susţine că în felul acesta înlătură o discriminare.

Oricum, femeile poartă văl; e preferabil să li se asigure accesul la studii, cale de ascensiune intelectuală şi socială, decât să fie lăsate să perpetueze îndeletnicirile lor tradiţionale. Conflictul din Turcia demonstrează, cu argumentele realităţii, că drumul spre democraţie al unei ţări islamice trece prin formularea corectă a contradicţiilor şi prin căutarea sprijinului popular pentru o soluţie sau alta.

Ceea ce nu înseamnă că Occidentul nu are niciun rol în procesele politice din ţările musulmane. Cunoaşterea ar trebui să ia locul diabolizării prin generalizare, dialogul cu reprezentanţii Islamului moderat, susţinerea societăţii civile s-ar putea dovedi pe termen lung mai utile decât potenţarea fricii de un adversar ubicuu şi fără milă. Pe termen lung. Pe termen scurt, este pe deplin justificată teama de cei care îl folosesc pe Dumnezeu pentru a-i ucide pe cei care cred în alt Dumnezeu.

Magdalena Boiangiu este comentatoare de politică internaţională a revistei "Dilema Veche" şi a cotidianului "Adevărul"

Diversitate: Comunitatea bulgarilor musulmani din Munţii Rodopi şi-a păstrat tradiţia nunţilor de iarnă, în pofida trecutei perioade comuniste şi a actualei sărăcii care îi îndeamnă pe bărbaţi să plece la muncă în străinătate.