Jucător, spectator sau şi mai curajos decât atât?

Jucător, spectator sau şi mai curajos decât atât?

Agenda Preşedintelui. Dincolo de polemici, însă, preşedintele, sau candidatul pe preşedinţie, va trebui să aibă CURAJUL să decidă dacă se va erija într-o personalitate mesianică sau va respecta conştiincios „fişa postului” prevăzută în Constiţutie.

Campania pentru alegerile prezidenţiale a reînteţeşte interminabilele polemici privind rolul şefului statului şi locul pe care el îl ocupă, sau ar trebui să îl ocupe, într-un stat democratic, în general, şi în Romania, în particular.

Departe de a fi superficială, dezbaterea cu privire lalocul Preşedintelui într-un stat democratic ţine de resorturile cele mai profunde ale psihologiei noastre colective: la 20 de ani de la re-instaurarea democraţiei România, românii continuă să se afle, undeva, la graniţa dintre moştenirea istorică şi imperativele lumii moderne.

Imperativele lumii moderne au dus la Constituţia din 1990 care, dacă judecăm fără „parti-pris”, consfinţeste echilibrul de puteri între Guvern, Parlament, Preşedinte şi Justiţie. După şase decenii în care, din cauze diferite şi sub forme diferite, puterea în Romania a fost unipersonală, o asemenea revenire la normalitate era vitală pentru supravieţuirea organismului social.
Asta nu înseamnă că societatea românească este şi PREGĂTITĂ să asimileze această normalitate, iar motivul trebuie căutat în moştenirea istorică.

Istoria noastră, aşa cum a fost ea fixată în memoria colectivă (şi în manualele şcolare!) este un continuu „one-man show”, în care doar „titularul” se schimbă periodic: Burebista, Basarab I, Mircea Cel Bătrân, Cuza, Carol I şamd.

Ei sunt Conducătorii, descălecători de ţară, dătători de legi şi datini. Ei au luat marile decizii! Ei au dus bătăliile! Ei au condus şi politica internă şi pe cea externă! Pe scurt, Ei au făcut istoria! Un şir de PERSONALITĂŢI MESIANICE, de figuri emblematice care, dăruite cu luciditate remarcabilă şi putere fantastică de analiză, în TOATE domeniile, au scos ţara din situaţii de cumpănă şi i-au asigurat prosperitatea. Nu mai vorbim de talentul războinic, sau de harul artistic pentru care stau mărturie (nu-i aşa?) atât de multe monumemte.

Vorbeam de manualele şcolare pentru că noi toţi suntem educaţi în acest spirit chiar la vârsta la care psihicul este cel mai uşor de modelat. Consecinţa: pe prea puţini dintre noi ne interesează, iar dintre cei pe care îi interesează prea puţini spun şi altora, cine a fost „în spatele”, sau „alături” de marii Conducători.

Nu ne interesează (nici nu vrem să ştim!) cine a fost „arhitectul şef” al lui Ştefan cel Mare sau „ministrul de interne” prin care Mircea cel Bătrân a putut să guverneze un teritoriu atât de intins, nici cine a fost „şeful de stat major” al lui Mihai Viteazul. Şi nu este vina noastră: pur şi simplu, personalităţile mesianice nu pot să fie mesianice „pe jumătate”. Deci conducătorii TREBUIE să fie şi spadasini redutabili, şi diplomati fără cusur, şi administratori remarcabili ai afacerilor interne, ca să nu mai vorbim succesul la femei…

Evoluţia către democraţie şi pluralism politic din secolele XIX si XX nu a eliminat aceste stereotipuri. În consecinţă Carol I este „regele independenţei”, iar Ferdinand I este „regele unirii” deşi nici unul nici celălalt nu au făcut, în realitate, decât să aplice politicile elaborate de guvernele din perioadele respective. Mai mult, atunci când o familie politică, cea a Brătienilor, a ajuns puternică, a fost acuzată că vrea să devină „a doua familie regală”. Pentru români Conducătorul nu poate fi decât UNUL şi absolut!

Acum au apărut vocile care contrapun noţiunea de „preşedinte jucator” celei de „spectator” la care, afirmă acele voci, Constituţia îl condamnă pe şeful statului. Pentru mulţi (foarte mulţi!) aceasta este unica salvare în faţa unui sistem multipartit încă ezitant şi de multe ori ineficient. Pentru altii, dimpotrivă, aceasta ar însemna tocmai întoarcerea la puterea unipersonală, de care am scăpat atât de greu.

Dincolo de polemici, însă, preşedintele, sau candidatul pe preşedinţie, va fi cel care va trebui să aibă CURAJUL să decidă dacă se va erija într-o personalitate mesianică (mai ales că România este din nou în situaţie de cumpănă!) sau va respecta conştiincios „fişa postului” prevăzută în Constiţutie. Dificultatea cea mare este că şi preşedintele, sau candidatul la preşedinţie, a fost şi el educat în spiritul istoriei „one-man show”, ca noi toţi!

Orice ar alege, este la fel de riscant pentru el! Prima opţiune este foarte riscantă şi greu de acceptat socialmente, pentru că, orice s-ar spune, scena politică a evoluat mult din 1990 încoace. Dar şi a doua opţiune este riscantă şi greu de acceptat socialmente atât timp cât continuăm să fim tributari moştenirii istorice.

Răsvan Roceanu este jurnalist, specializat în politică internaţională.