Întrebări venezuelene

În următorii ani este probabil să-l vedem pe Hugo Chávez lăudându-se mai puţin şi plângându-se mai mult. Va fi Chávez o victimă a crizei globale? Este opoziţia  venezueleană doar un front corupt pentru interesele bogaţilor? Este Venezuela democratică?

Răspunsurile la aceste întrebări sunt la fel de importante pentru Venezuela ca şi răspunsul  pe care alegătorii îl vor da referitor la realegerea pe termen nedefinit a preşedintelui lor. Ca urmare, merită să fie discutate.

Scăderea petrolului, căderea lui Chávez?

Nu neapărat. E adevărat că popularitatea sa politică depinde în mare măsură de imensa cantitate de bani pe care o deţine datorită preţului ridicat al ţiţeiului.

Ca urmare, adeversarii săi speră că scăderea preţurilor va declanşa o criză economică gravă care-i va sumbina popularitatea şi îl va elimina în cele din urmă.

Faptul că Venezuela are deja cea mai mare rată de inflaţie din emisfera vestică şi că bugetul pe 2009 este bazat pe un preţ al petrolului de 60 de dolari pe baril, în timp ce acesta a scăzut deja sub 40 de dolari, alimentează aceste speranţe. Dar susţinerea populară nu este singura sursă de putere.

Multe guverne nepopulare se agaţă de putere folosind forţa. Alianţele fraterne ale lui Chávez cu Cuba şi cu Iranul i-ar putea fi de folos pentru obţinerea asistenţei tehnice de care are nevoie. Aceste regimuri au o lungă experienţă în reprimarea opoziţiei şi vor fi bucuroase s-o împărtăşească cu Chávez.

Opoziţie oligarhică, coruptă şi agresivă?

Nu. Liderii ei sunt tineri, independenţi, proveniţi din toate clasele sociale şi ataşaţi de democraţie. Pilonul central al mitologiei politice a lui Chávez este imaginea sa de preşedinte al săracilor, în antiteză cu opoziţia, care este o oligarhie bogată şi coruptă. Dar, ani de zile, sondajele au arătat că o treime din venezueleni îl susţin întotdeauna pe Chávez, un alt sfert sunt întotdeauna împotriva lui şi ultimul sfert se orientează în funcţie de problema în discuţie.

Înainte de referendum, toate sondajele arătau că electoratul era împărţit în două jumătăţi aproape egale. În Venezuela, nici clasa mijlocie, nici cea bogată nu reprezintă o treime din populaţie, şi cu atât mai puţin jumătate din ea. Asta înseamnă că opozanţii lui Chávez numără milioane de oameni săraci.

Şi, în prezent forţa de opoziţie cea mai influentă, creativă şi profund democratică este cea a studenţilor care erau copii sau adolescenţi atunci când Chávez a venit la putere în urmă cu un deceniu. Cât despre corupţie, ea întotdeauna urmează banii. Iar în Venezuela banii sunt controlaţi de guvern.

Este Venezuela o democraţie?

Da. Dacă înţelegem prin democraţie alegeri în care guvernul foloseşte în mod abuziv şi la întâmplare resursele publice pentru a influenţa rezultatele. Ori dacă prin democraţie înţelegem un sistem în care, faţă cu riscul de a pierde un referendum referitor la posibilitatea de a fi reales sine die, Chávez a anunţat că o să-l repete “de atâtea ori cât va fi necesar”.

Este un sistem în care preşedintele exercită un control direct asupra Parlamentului, asupra Curţii Supreme, asupra autorităţii electorale, asupra forţelor armate, băncii centrale şi asupra industriei care generează principala sursă principală de venit a ţării.

Oricare sunt rezultatele referendumului, în următorii ani Chávez va trebui să guverneze  o ţară foarte diferită, într-o lume foarte diferită. Va avea mai puţini bani pentru a face faţă nevoilor în rapidă creştere, iar aşteptările populaţiei vor creşte şi mai repede. Sectorul public de care sistemul Chávez este atât de dependent - în special pentru implementarea   politicilor sale sociale - este teribil de ineficient, după cum el însuşi recunoaşte. Şi se va înrăutăţi şi mai tare odată cu reducerea fondurilor.

Chávez va descoperi de asemenea că zâmbetele şi aplauzele aliaţilor săi internaţionali se vor diminua împreună cu volumul subvenţiilor distribuite. Iar la Casa Albă îl va avea pe Barack Obama, pe care nu-l poţi ridiculiza atât de uşor ca pe George W. Bush. În următorii ani este probabil să-l vedem pe Chávez lăudându-se mai puţin şi plângându-se mai mult.

Moisés Naím

Moisés Naím este redactorul-şef al revistei americane "Foreign Policy" pe care a relansat-o în 2003, pentru a deveni una dintre cele mai citite şi premiate reviste de politică internaţională.

A fost ministru al Industriilor şi Comerţului în Venezuela şi director executiv al Băncii Mondiale.

Ultima sa carte, din 2006, este "Ilicit: How Smugglers, Traffickers and Copycats are Hijacking the Global Economy", tradusă deja în 18 limbi.