Ieşirea din "zona gri" a globalizării

Indexul Globalizării realizat anual de revista "Foreign Policy", România se află pe locul 36 din 72 de ţări luate în calcul - deci undeva pe la mijloc. Trebuie să ne transformăm din dinozaur

Indexul Globalizării realizat anual de revista "Foreign Policy", România se află pe locul 36 din 72 de ţări luate în calcul - deci undeva pe la mijloc. Trebuie să ne transformăm din dinozaur într-o grupare de mamifere adaptabile, capabile să joace pe cont propriu, însă de fiecare dată pentru binele grupului.

Cum contribuie naţiunile la "aplatizarea" planetei? Revista internaţională "Foreign Policy" are o reţetă a ei de măsurare, şi anume Indexul Globalizării. Sunt luate în calcul elemente mergând de la deschiderea economică la numărul de acorduri politice internaţionale semnate, de la contribuţia la comerţul global sau la misiunile de pace ale ONU până la dezvoltarea serviciilor de internet, de la banii trimişi de emigranţi acasă şi până la călătoriile personale sau chiar numărul de telefoane date în străinătate. În acest clasament mondial, România se afla pe locul 36 din 72 de ţări luate în calcul - deci, undeva pe la mijloc.

Într-o "zonă gri" a globalizării, dacă ar fi să ne amintim de o expresie care ne dădea fiori până să ne vedem incluşi în "structurile euroatlantice". Sau - ca să privim la jumătatea plină a paharului - într-o zonă a competitorilor cu potenţial, adică exact pe acele locuri din pluton de unde oricând se poate lansa sprintul devastator. Nimeni nu are cum să nege potenţialul României - românii, cu atât mai puţin -, dar pentru un sprint reuşit este nevoie mai întâi de o evaluare realistă a piedicilor. Una, cel puţin, pare a fi de ordin obiectiv.

În topul contribuţiei naţiunilor la globalizare, primele şase locuri sunt ocupate de ţări "mici" - Singapore, Hong Kong, Olanda, Elveţia, Irlanda şi Danemarca. De-abia apoi vin Statele Unite şi Canada, după care se aliniază două apariţii surprinzătoare - Iordania şi Estonia, "tigrul baltic" căruia "Foreign Policy" îi acordă o atenţie specială în analiza consacrată Indexului Globalizării. Când eşti "mic", piaţa internă este şi ea redusă, resursele naturale sunt adesea insignifiante, iar posibilităţile locuitorilor de a obţine satisfacţii de ordin economic, social şi chiar cultural nu sunt nici ele dintre cele mai numeroase.

Naţiunile mici sunt printre primele care se văd obligate să participe la schimbul global. Produsele şi serviciile lor sunt obligate să iasă în lume tocmai din cauza dimensiunilor mici ale pieţelor interne, iar oamenii circulă mult în afara graniţelor. A fi "mare" în această lume a animalelor mici cu sânge cald poate fi un handicap. El nu poate fi depăşit decât printr-un angajament cât mai larg de deschidere economică spre exterior - aici liberalizarea impusă de aderarea la UE ne ajută -, dar şi printr-un efort de descentralizare internă.

Mai multe centre mici de decizie egal mai multe soluţii inteligente, adesea transfrontaliere.Aruncându-ne din nou privirea pe Indexul Globalizării, observăm că România primeşte note proaste la calitatea şi gradul de securizare al serviciilor de internet, precum şi la transferuri guvernamentale (cel mai rău stăm, de fapt, la participarea în cadrul trupelor ONU de menţinere a păcii, handicap pe care îl compensăm în oarecare măsură prin angajamentul NATO în Afganistan sau prin cel din coaliţia prezentă în Irak). Dar să revenim la internet şi la transferurile guvernamentale.

O jumătate din ţară - cea din mediul rural - este slab cuplată la internet sau, pur şi simplu, se află în afara reţelei. Implicarea guvernamentală în modernizarea infrastructurii este şi ea mult redusă cel puţin în comparaţie cu statele europene. Notele slabe de la acest capitol nu fac decât să reflecte discrepanţele uriaşe dintre mediul urban şi cel rural, ineficienţa administraţiei, capacitatea scăzută de absorbţie a fondurilor comunitare şi angajamentul neconvingător pentru descentralizare.

Cu o jumătate din populaţie neintrată încă în secolul XXI şi cu o infrastructură învechită, România nu are cum să-şi sporească participarea la fenomenul globalizării. Şi încă un amănunt semnificativ: circa 70 la sută din schimburile comerciale ale României se efectuează cu Uniunea Europeană. Până la aderare, acesta era, desigur, un avantaj - sau măcar un argument de ordin statistic pentru compatibilitatea economiilor. După 1 ianuarie 2007, lucrurile încep să se schimbe.

Restul de 30 de procente, cu care România iese în lumea largă, devine mai important. Pentru că arată contribuţia noului stat membru la participarea Europei în competiţia globală. O Europă suficient de "mare" şi fără noi, chit că ne considerăm a şaptea naţiune din cadrul UE. Dar o Europă ale cărei părţi componente îşi asumă roluri individuale în marea competiţie. Asta trebuie să facem şi noi - să ne transformăm din dinozaur într- o grupare de mamifere adaptabile, capabile să joace pe cont propriu, însă de fiecare dată pentru binele grupului.

Puteţi vizualiza clasamentul globalizării la www.ForeignPolicy.com/extras/gindex2007