Gulag egal Holocaust?
0
Documentar.În pofida încercărilor ruseşti şi chiar ale stângii occidentale de a edulcora memoria comunismului, un istoric american stabileşte ce au avut în comun stalinismul şi nazismul – crimele în masă. Cu exact 70 de ani în urmă, cele două regimuri totalitare, care aveau propriul lor plan de extindere a influenţei, au încheiat un acord de împărţire a Europei de Est.
La 23 august 1939, prin cei doi miniştri de externe ai lor – Viaceslav Molotov şi Joachim von Ribbentrop –,cei doi tirani ideologici ai acelui moment, I.V. Stalin şi Adolf Hitler stabileau un agreement de împărţire a Europei de Est.
Totuşi, complicitatea celor doi tirani ascundea un dezechilibru: oricât ar părea de bizar, Stalin era mai sincer decât Hitler în acest troc – în sensul că liderul de la Kremlin era mult mai convins decât Führer-ul că acest pact e menit să dureze.
Ca în orice poveste de love & hate între tirani, şi relaţia dintre Stalin şi Hitler are gradul ei de insondabil şi de patologic. Cei doi se admirau reciproc, se detestau între ei şi se temeau unul de altul. Iar complicităţile şi temerile lor au afectat o jumătate de Europă. Despre câteva dintre consecinţele acestor teribile rivalităţi şi similitudini vorbeşte textul lui Snyder (Thomas Snyder, istoric american, specialist în Europa de Est; fragmentul este preluat din amplul dosar dedicat acestei teme de ultima ediţie a revistei Dilema – n. red.).
Eseul lui Snyder (care echivalează stalinismul cu nazismul) este cu atât mai bine-venit cu cât această dezbatere comparativă – despre ceea ce generic numim Holocaust şi/sau Gulag – se află în impas de cel puţin un deceniu, pradă unor incompatibilităţi interpretative (sau unor umori ale autorilor!) ce încă durează. Mai cu seamă după căderea Zidului Berlinului, după Cartea neagră a comunismului a lui Courtois et al. şi toate reacţiile pro sau contra ce au urmat, sensibilitatea subiectului, în loc să scadă, a sporit. Ideea înrudirii de fond a nazismului (şi/sau fascismului) şi stalinismului (şi/sau comunismului) şi-a câştigat adepţi, dar şi adversari, iar polemica se duce adesea în termeni radicali: ori unul, ori altul.
Cu atât mai potrivit mi se pare textul lui Snyder: el arată că istoria Holocaustului şi cea a crimelor stalinismului nu se exclud, ci se întrepătrund. Nu e un truc de eseist: ci e consecinţa directă a faptului că, acum 70 de ani, două totalitarisme înrudite aveau, separat, propriul lor plan de extindere a influenţei în ceea ce fiecare dintre ele considera a fi spaţiul său vital predispus cuceririi.
Argumentele Moscovei
Complicitatea consfinţită pe hârtie acum 70 de ani reprezintă una dintre cele mai penibile şi criminale pagini din istoria comunismului de tip sovietic. Nimic din retorica unei „lumi mai drepte şi mai bune” – precum cea promisă de Lenin & Stalin – nu justifica alianţa cu Reich-ul, chiar dacă vreme de decenii istoricii URSS au încercat s-o explice prin încăpăţânarea Angliei & Franţei de a nu ceda avansurilor lui Stalin.
Această „teză defensivă” a istoriografiei sovietice – adică: URSS s-a aliat cu Germania pentru că trebuia să se alieze cu cineva, alţii nu au vrut, veneau vremuri tulburi etc. – este doar o parte din adevăr. Cealaltă parte este ceea ce Snyder numeşte „politica uciderii în masă”: politică pe care Stalin o experimentase deja, cu rezultate spectaculoase, pe seama propriilor concetăţeni.
Adevărul e că Stalin nu a avut nevoie de Hitler pentru a se simţi ameninţat: el începuse, din primii ani ’30, teribila înfometare premeditată a Ucrainei, cu un scop care încă şi astăzi produce migrene politico-istorice.
Prigonirea evreilor
Un alt punct real – din păcate – al demonstraţiei lui Snyder priveşte disproporţia, în domeniul mai larg al istoriei Holocaustului, dintre ceea ce ştim de la şi despre evreii din Vestul şi cei din Estul Europei.
Stalin nu a dorit să facă din evreii sovietici subiecţi ai Holocaustului, din cel puţin două motive: primul, pentru că accentul victimizării trebuia să cadă pe ruşi, şi nu pe vreuna dintre celelalte etnii ale imperiului sovietic, iar celălalt motiv este că Stalin a avut doza sa de antisemitism şi probabil că doar câţiva ani i-au mai lipsit pentru a deveni unul dintre marii iudeohtoni (ucigători de evrei) ai Istoriei.
Începuse ceva, în primii ani ’50 (presupusul „complot” al medicilor evrei etc.), dar n-a avut timp să-şi ducă la capăt intenţiile. Nu-i un paradox, ci doar o altă similitudine: aşa cum, la mijlocul anilor ’20, Hitler ajungea la concluzia că sursa relelor din Germania se află în această etnie, două decenii mai târziu Stalin părea pregătit să reia prigonirea evreilor sovietici de acolo de unde ilustrul său complice & adversar o lăsase.
Aşadar, rescrierea acestui capitol din istoria est-europeană a Holocaustului ne poate conduce, printr-un subtil mecanism al similitudinilor dintre totalitarisme, la înţelegerea mai nuanţată şi mai apropiată de esenţă a crimelor comunismului. Holocaustul şi Gulagul nu se exclud, ci se completează. În final, concluzia se impune: teoreticienii şi practicienii Auschwitz-ului şi Katyn-ului, înainte şi în afară de a se război ei înşişi, au împărţit acelaşi adversar: normalitatea însăşi, aşa inextricabil umană, cârtitoare pe multe voci, imperfectă ideologic şi neuniformă etnic precum este ea.
„Geopolitica Matrioşkăi“
Autor al mai multor articole pentru FP România, Adrian Cioroianu analizează în recenta sa carte „Geopolitica Matrioşkăi”, primul volum al unei lucrări dedicate istoriei recente a Rusiei postsovietice, încercarea Moscovei de a-şi restabili influenţa asupra vecinătăţii imediate actuale. Abordarea sa începe de la configurarea noii doctrine militare ruseşti, în noiembrie 1993, de către Boris Elţîn care „prefera să vadă dispariţia URSS (...) ca fiind preţul plătit pentru căderea comunismului şi pentru ascensiunea sa la putere în Rusia (...), acesta fiind momentul creării unui concept care va modela relaţiile Rusiei cu vecinii săi în perioada următoare: conceptul de vecinătate apropiată. (...)
Autorul analizează, de asemenea, anii de final ai istoriei URSS şi tranziţia de la conducerea lui Mihail Gorbaciov la leadership-ul rusesc al lui Boris Elţîn, precum şi criza morală a Rusiei din anii ’90, ca şi eforturile ei de a riposta prin influenţarea conflictelor dintre Armenia şi Azerbaidjan, din Georgia şi din Republica Moldova.
Cât despre Republica Moldova şi anul electoral 2009, Adrian Cioroianu scrie că „însăşi tranziţia conţine un mare mister: nimeni nu poate spune cu certitudine spre ce «curge» ea. O apropiere graduală, până la aderare, de Uniunea Europeană? O apropiere, până la re-satelizare, de Rusia – aşa cum par a prevedea unii analişti după criza de Chişinău din aprilie 2009? Sau continuarea, pe termen mediu, a actualului joc dublu cu mize obscure?”
Adrian Cioroianu este profesor dr. la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti. A fost ministru de Externe.
Se încarcă comentariile...
