Fantomele din Srebrenita cer patru miliarde de dolari

Luna aceasta, la Haga, un tribunal olandez a început sa instrumenteze cazul reclamat de rudele celor 8.000 de civili bosniaci musulmani afl ati sub protectia ONU si a trupelor olandeze când au

Luna aceasta, la Haga, un tribunal olandez a început sa instrumenteze cazul reclamat de rudele celor 8.000 de civili bosniaci musulmani afl ati sub protectia ONU si a trupelor olandeze când au fost ucisi de fortele sârbe la Srebrenita, în 1995. Supravietuitorii cer despagubiri de patru miliarde de dolari. Era si timpul.

Toata lumea stie ca supraviet uitorii nu vor primi 4 miliarde de USD de la ONU, de la olandezi sau de la oricine altcineva, si chiar daca i-ar primi aceasta nu le-ar aduce ta- tii, sotii si fi ii înapoi. Dar cel putin ar putea sa-i for- teze pe olandezi sa evalueze comportamentul trupelor lor la Srebrenita, si ar fi frumos daca victimele ar primi scuze si niste compensatii.

Oamenii buni fac greseli, iar oamenii inocenti mor; se întâmpla tot timpul, mai ales în vremuri de razboi. Dar Srebrenita a fost cel mai cumplit genocid din Europa de dupa al doilea Razboi Mondial si probabil ar fi putut fi evitat daca trupele olandeze ar fi aratat putin mai mult curaj. Daca nu, ar fi putut sa moara luptând sa- l opreasca, pentru ca aceasta era datoria lor.

Onoarea militara obliga

Soldatii vorbesc cu o mândrie usor de înteles despre "responsabilitatea nelimitata" a profesiei lor: aceeas i fraza apare în multe armate, în multe limbi. Put ine alte meserii îti cer ca în unele circumstante sa mori pentru a-ti face datoria, iar profesia militara are dreptate când sustine ca aceasta îi diferentiaza pe soldati de ceilalti. Dar nu poti doar sa vorbesti de dragul de a vorbi.

Trebuie sa treci la fapte, ceea ce olandezii nu au facut. Soldatii olandezi au fost trimisi la Srebrenita pentru a înlocui batalionul canadian care apara enclava protejata de ONU. Întâmplator, eram în Canada la acea vreme, astfel încât o echipa a unei televiziuni olandeze a venit sa-mi ceara opinia.

Le-am spus ca fortele canadiene sunt foarte bucuroase ca se vor retrage din zona pentru ca acolo poate fi o cursa a mortii.

Nu m-am referit la o cursa a mortii pentru zecile de mii de civili bosniaci musulmani care erau prinsi acolo; asta este evident. Ma refeream la o cursa mortala pentru cele câteva sute de soldati canadieni înarmati usor care îi protejau pe civilii musulmani de miile de sârbi ce înconjurau enclava cu artilerie si tancuri.

Daca sârbii atacau, canadienii ar fi trebuit sa lupte în pofi da disproportiei de for- te - orice altceva ar fi fost o rusinoasa tradare a datoriei lor - si ar fi putut sa piarda duzini de oameni. Ar fi salvat probabil enclava pe parcurs, deoarece nici chiar comandantul sârb, generalul Ratko Mladici, nu s-ar fi încumetat sa ucida sute de militari ai ONU. Canadienii au fost usurati ca au putut sa se întoarca acasa.

Olandezii au fost ghinionisti. În iulie 1995, sârbii au început atacuri experimentale în perimetrul enclavei, mult prea întins pentru a putea fi aparat doar cu un efectiv militar de 400 de olandezi.

Comandantul olandez, colonelul Ton Karremans, se afl a într-o situa- tie dificila, dar planul sau era clar: sa protesteze fata de Mladici în vazul lumii si sa ceara interventia aeriana a NATO daca atacurile sârbe continua.

Între timp, restituit i-le barbatilor musulmani din enclava armele pe care le-au predat ONU si pregatiti-va sa va retraget i catre orasul Srebrenica, care ar putea fi aparat pentru cel putin o zi - timp sufi cient sa soseasca ajutoare. Dar daca sârbii vor continua sa vina, unii soldati olandezi vor muri.

Schimb de "ostatici"

Karremans s-a dus sa-l întâlneasca pe Mladici, a baut un pahar cu el si a hotarât sa-i predea musulmanii în schimbul a 30 de soldati olandezi care fusesera luati ostatici. Comandantul olandez nu stia ca sârbii planuiesc sa-i extermine pe toti barbat ii si baietii musulmani din Srebrenita; sârbii au luat aceasta decizie dupa întâlnirea cu Karremans, realizând ca nu li se opune nimeni. Dar aceasta venea dupa trei ani de razboi, si el ar fi trebuit sa stie ce va urma.

Trupele olandeze s-au întors acasa nevatamate. În 1999, ONU a recunoscut ca nu a reusit sa-i protejeze pe musulmanii din Srebrenit a, dar a sustinut ca niciunul dintre ofi cialii sai nu poate fi condamnat pentru asta, invocând imunitatea legala.

În 2002, un raport ofi - cial olandez blama guvernul si conducatorii armatei Olandei pentru masacru. Cabinetul prim-ministrului Wim Kok - la putere în 1995 - a demisionat.

Dar în 2006 guvernul olandez le-a conferit militarilor care fusesera dizlocati în Srebrenita insigne speciale "ca recunoastere a comportamentului lor în condi- tii difi cile". Ei tot nu înteleg.

Chiar daca toate autoritatile au esuat, datoria soldatilor era clara, iar ei nu si-au îndeplinit - o.

Am vorbit cu soldatii canadieni care au servit în Srebrenit a înaintea olandezilor si ei se întrebau daca s-ar fi comportat mai bine în momentul când au atacat sârbii.

Dar macar ei stiu ca ar fi trebuit s-o faca. Soldat ii adevarati sunt oameni de moda veche, care înca mai cred în onoare - si acesta este cel mai atragator lucru în privinta lor.