Scenariile FP pentru Moldova: Decuplarea de Transnistria
0
Arhiva FP România. Cu primăvara electorală în faţă, istoricul Adrian Cioroianu recomanda liderilor moldoveni, în FP România nr. 8 (ianuarie/ februarie 2009), o idee radicală: decuplarea, măcar temporară, a Transnistriei de Republica Moldova pentru concentrarea pe proiectul european. Cât de fezabilă a devenit această idee după alegerile anticipate? Se va modifica sensibil sistemul politic din republică? O nouă conducere moldovenea
Pentru statele în tranziţie, anii electorali sunt cu deosebire furnizori de probleme. Este şi cazul Republicii Moldova. Mai ales că aici însăşi tranziţia conţine un mare mister: nimeni nu poate spune cu certitudine spre ce “curge” ea. O apropiere graduală, până la aderare, de Uniunea Europeană? O apropiere, până la re-satelizare, de Rusia? Sau continuarea, pe termen mediu, a actualului joc dublu cu mize obscure?
Prinşi într-o avalanşă de semnale divergente, cetăţenii republicii se vor prezenta la vot în 2009 sperând, pur şi simplu, într-o viaţă mai bună. Ceea ce, dintre obiectivele imaginabile, nu-i nici pe departe cel mai simplu de atins. Şi eterna întrebare: cu ce este datoare România? Şi cel mai onest răspuns: cu cât mai puţină retorică.
1. Ca în orice democraţie neîmplinită, anii electorali din R. Moldova aduc în discuţie, iar şi iar, relaţiile cu vecinii – sau măcar cu unii dintre ei. În următorul trimestru, majoritatea eforturilor (politice, economice, sociale sau diplomatice) establishment-ului R. Moldova vor fi dedicate campaniei electorale. După modelul altor republici ex-sovietice (vezi cazul Rusiei, emblematic), partidul de guvernământ a uzat de toate mijloacele – tentaţie, ameninţare sau şantaj – pentru a-şi “fideliza” părţi semnificative din segmentul administrativo-funcţionăresc (pe scurt spus, bugetar) al societăţii, transmiţându-le mesajul că marja libertăţii de acţiune în spaţiul public depinde în primul rând de “calitatea” relaţiilor cu puterea.
În aceste condiţii, societatea poate intra în cea mai nefericită dintre paradigmele politice posttotalitare: corpul social revine la reflexele tipice sistemului de partid unic, deşi Constituţia ţării spune că acesta este depăşit.
Febra electorală afectează şi relaţiile Republicii Moldova cu statul vecin, România. Ultimii ani au scos la lumină tensiuni de nebănuit cu un deceniu în urmă. Tracasarea repetată a membrilor ambasadei române (inclusiv telefoane de ameninţare primite de aceştia pe numerele private, cazuri neelucidate de autorităţi), expulzarea de diplomaţi, acuzarea şi vânarea mediatică a unui consul român (pentru a muta atenţia de pe refuzul autorităţilor locale de a accepta deschiderea de noi consulate româneşti), şicanarea unor grupuri de turişti sau a unor prelaţi apropiaţi Patriarhiei Române, toate acestea fac parte din capitolul românesc al campaniei electorale a regimului Voronin – un regim care se autolegitimează şi încearcă să impună “moldovenismul” ca identitate naţională tocmai prin astfel de gesturi abrupte faţă de vecinii de la Vest.
La începutul lui decembrie 2008 au apărut informaţii privind o întâlnire între prim-miniştrii celor două state, contramandată în ultimul moment. Deşi rostul său era unul pur tehnic (legat de preluarea de către Republica Moldova a preşedinţiei Iniţiativei Central-Europene), acest contact a fost anulat printr-o reacţie bizară a Ministerului de Externe de la Chişinău, care a convocat ambasadorul României şi i-a transmis un cvasiprotest faţă de folosirea temei moldoveneşti în campania electorală românească (ceea ce nici măcar nu era cazul). Cu asemenea antecedente, nu-i exclus ca lunile premergătoare scrutinului din Republica Moldova să aducă în prim-plan noi blocaje ale relaţiilor bilaterale.
Oricum, rămâne de reţinut că în campania electorală din România, în noiembrie 2008, tema moldovenească a lipsit cu desăvârşire – şi rămâne de văzut dacă acesta este un semn de maturitate sau, dimpotrivă, de indiferenţă.
2. Sistemul politic din R. Moldova se va dovedi iarăşi, deloc surprinzător, nu neapărat învechit, ci foarte retrograd. Iar Chişinăul va continua pantomima unor “relaţii de parteneriat” cu Uniunea Europeană. Partidul Comuniştilor din republică şi administraţia Voronin au înţeles foarte bine că orice modernizare a mecanismului politic local (în sensul unei democratizări reale şi progresive) ar pune în pericol, în primul rând, pe cei care gestionează acum puterea (şi intenţionează s-o facă şi pe mai departe).
După alegerile din 2005, modificările Codului Electoral au mers în sensul unei ermetizări a vieţii politice locale în raport cu orice factor disturbator venit dinspre Vest (a se citi aici UE şi/ sau România).
Pragul electoral a fost ridicat la 6 la sută – ceea ce poate să pară normal numai celor care nu cunosc gradul de atomizare a opoziţiei locale, precum şi fragmentarea şi suspiciunea tuturor faţă de toţi (în mod cert, încurajate şi induse în bună parte de autorităţi). De asemenea, sub o motivaţie mai mult decât precară, au fost interzise blocurile electorale – singurele care ar fi putut ameninţa supremaţia partidului la putere, câtă vreme partidele de opoziţie încă se arată incapabile de coagulare în jurul unui program şi lider comuni.
O altă “inovaţie” legislativă este trecerea la index a persoanelor care au dublă cetăţenie (a se citi: persoanele care au şi cetăţenie română), acestora fiindu-le inaccesibile o serie de funcţii publice, începând cu administraţia locală şi până în structurile guvernamentale centrale. Primarul liberal al Chişinăului, Dorin Chirtoacă, are şi cetăţenie română, dar a fost ales înainte de promulgarea acestei legi restrictive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg a supus analizei sesizările primite şi a declarat că legea contravine normelor în vigoare, în primul rând Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Deşi verdictul e clar, este cu totul posibil ca autorităţile de la Chişinău să amâne eventualele modificări ale legii până după alegerile din acest an.
În fine, un alt semn al premodernităţii acestui sistem politic este recursul frecvent la tema ameninţării din afară. Fundaţii, ONG-uri, voci ale societăţii civile (includ aici şi Biserica Ortodoxă), posturi de radio sau TV care primesc fonduri sau asistenţă din exterior sunt privite cu suspiciune, ca fiind “agenţi” ce atentează la “stabilitatea” republicii. De exemplu, postului PRO TV Chişinău, una dintre poveştile media de succes locale din ultimul deceniu, i se refuză licenţe de transmisie în afara Capitalei. Regimul Voronin nu a inventat, de fapt, nimic; este mai curând vorba despre un mare apetit mimetic – pentru că experimentarea acestei psihoze a factorilor externi disturbatori şi a patriei ca “cetate asediată” a fost dusă la cote într-adevăr ambiţioase de regimul Putin.
Relaţiile dintre Chişinău şi Bruxelles se înscriu şi ele tot într-un cod mimetic, dar într-un registru mult mai palid decât mimetismul prorusesc. Declarativ, Partidul Comuniştilor susţine că integrarea europeană este o prioritate naţională – dar, cum spune Vitalie Ciobanu într-un text recent, acest “cântec la modă” nu a reuşit altceva decât să priveze Opoziţia anti-Voronin de tema sa predilectă de până în 2005 (care era aderarea la UE). Planul de acţiune Uniunea Europeană – Republica Moldova, încheiat în februarie 2005, avea în momentul bilanţului (martie 2008) rezultate mai curând modeste. Totuşi, Comisia Europeană s-a păstrat pe o linie voit optimistă (în ton cu “noua politică de vecinătate a UE” – meritorii eforturile în acest sens ale comisarului Benita Ferrero-Waldner!) şi în octombrie 2008 s-a dat un nou semnal încurajator privind viitoarea negociere a unui parteneriat bilateral. Nicio surpriză dacă acest semnal va fi prezentat în campania electorală ca fiind o victorie a partidului la putere. Totuşi, relaţiile R. Moldova cu Uniunea Europeană au fost mai mult decorative decât efective, şi rămâne de văzut cât mai poate dura acest joc al formelor fără fond ce poate duce la decredibilizarea ambilor cvasiparteneri.
3. Administraţia Voronin pare foarte aproape de o “soluţie à la ruse” în privinţa regiunii separatiste Transnistria, dar e foarte probabil ca interesele pe termen lung ale R. Moldova să nu coincidă cu aceasta. Conflictul dintre autorităţile de la Chişinău şi autointitulatele autorităţi (separatiste) de la Tiraspol a fost şi rămâne pârghia cea mai simplă şi mai eficientă prin care Rusia păstrează Moldova în sfera de influenţă a “vecinătăţii sale apropiate”. (Conceptul de “vecinătate apropiată” face parte din doctrina militară prefigurată, la începutul anilor ’90, de generalul Graciov, ministru al Apărării în acel moment, potrivit căreia armata statului are rolul de a-i proteja pe ruşii ce trăiesc în afara Rusiei, pe teritoriul fostei URSS. Conceptul a revenit din nou în atenţie după războiul georgian din august 2008.)
Nu-i nicio surpriză că Moscova nu a recunoscut regimul de la Tiraspol, deşi liderul Igor Smirnov a făcut eforturi disperate în acest sens şi a apelat la precedentele recente numite Osetia de Sud şi Abhazia. Explicaţia? Moscova nu a fost niciodată propriu-zis interesată într-o reglementare definitivă a problemei transnistrene – pentru că de pe urma tensiunilor de pe Nistru singurele avantaje rămân de partea Rusiei, care-şi legitimează astfel prezenţa “trupelor de menţinere a păcii”. Proiectul federalizării republicii are, în istoria recentă, rădăcini adânci la Kremlin: încă din 1992 ministrul de Externe al epocii, Andrei Kozîrev, declara că “este important ca Moldova să renunţe la planurile sale irealiste. Nu înţeleg de ce Moldova ar trebui să fie cu orice preţ un stat unitar, din moment ce ea cuprinde regiuni cu o istorie şi cu o compoziţie demografică aparte, precum Transnistria şi Găgăuzia” (Le Monde, 8 iunie 1992).
Aceasta era şi esenţa ulteriorului proiect al deputatului rus Dimitri Kozak, din noiembrie 2003: federalizarea R. Moldova, acordarea unui drept de veto Transnistriei şi Găgăuziei în problemele de politică internă şi externă, menţinerea bazelor şi trupelor ruse pe o perioadă de câteva decade, oficializarea limbii ruse. Administraţia Voronin a protestat faţă de acest plan; dar paşi în direcţia reglementării conflictului nu s-au putut face între timp (din moment ce Rusia, repet, nu era interesată) şi este foarte posibil ca, din considerente electorale, regimul de la Chişinău să vină în curând cu un set de concesii în spiritul viziunii moscovite. De reţinut că Rusia sprijină “integritatea” Republicii Moldova – dar fără vreo legătură cu fruntariile Basarabiei istorice, ci în sensul republicii moldoveneşti staliniste înfiinţate în 1924 şi (cum spune varianta prorusă a istoriei zonei) “eliberate” în 1940 de Armata Roşie. O astfel de “integritate” are toate datele unei capcane.
Rămâne de văzut, de exemplu, dacă ea poate servi interesele pe termen lung ale R. Moldova, începând cu procesul ei de integrare europeană. Mi se pare clar că administraţia de la Chişinău – oricare ar fi aceasta, în fapt – nu va putea amâna pe termen nedefinit o discuţie deschisă a locului şi rolului Transnistriei în viitorul republicii. Nu mă refer aici numai la faptul că menţinerea Transnistriei în graniţele formale ale R. Moldova reprezintă pentru Moscova garanţia cea mai bună că acest stat nu va ieşi din litera şi din spiritul “vecinătăţii imediate” ruseşti şi a sferei de influenţă presupuse de acestea. Din perspectiva unei mereu utile “încorsetări” a Ucrainei, Transnistria este iarăşi folositoare mai curând Moscovei decât Chişinăului. În fine, Transnistria, cu rata sa de criminalitate economico-financiară, (şi nu numai) constituie un şah etern la adresa oricărei administraţii moldovene şi are datele de a o face pe acesta din urmă mai deschisă oricărui dialog cu Rusia.
Drept care cred că este în interesul factorilor politici, dar şi al societăţii civile din Republica Moldova să mediteze serios la posibilitatea unei decuplări a Transnistriei din graniţele statului – fie şi pe o perioadă determinată, timp în care ea ar intra sub un mandat de protectorat cu garanţii internaţionale. În momentul de faţă, Chişinăul nu poate impune, prin eforturi proprii, domnia legii în zonă, după cum nu poate impune nici democratizarea şi demilitarizarea ei. Ar fi de datoria comunităţii internaţionale să-şi asume o sarcină într-atât de dificilă; şi, de ce nu, ar fi o ocazie pentru Uniunea Europeană de a-şi materializa într-un mod foarte concret propria sa “politică de vecinătate”.
Faţă de o asemenea idee, obiecţiile imaginabile sunt numeroase. Se poate vorbi despre populaţia românofonă din zonă (oricum discriminată) sau despre importanţa economică a unor obiective industriale. Totuşi, principala obiecţie este una de ordin politic: în sensul că o forţă politică locală riscă (dacă avansează o asemenea propunere) pierderi de imagine şi acuze de trădare a interesului naţional etc. Şi totuşi, măcar la nivel de scenariu, este cu mult mai probabil ca o Transnistrie aflată sub mandat internaţional să-şi poată începe propria odisee a identificării viitorului dorit, în timp ce R. Moldova s-ar putea focaliza cu mai multă dăruire (şi mai multe şanse de succes) asupra propriului proiect proeuropean. În fond, rămâne cu totul de văzut de ce interesul naţional al acelei Republici Moldova care se doreşte modernă şi europeană ar depinde de o regiune în care statuia lui Lenin şi marotele lui Stalin se simt încă în cel mai natural mediu al lor.
Adrian Cioroianu a fost ministru de Externe. Este profesor la Facultatea de Istorie din Bucureşti. Ultima sa carte este Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială (Bucureşti: Curtea Veche, 2009).
Se încarcă comentariile...
