Oglinzile persane: teocraţie şi democraţie - Arhiva FP România

FP România nr. 7 (noiembrie- decembrie 2008). Singura republică islamică din lume oscilează între reinventare şi păstrarea stării de fapt. Cine conduce la Teheran, indiferent de alegeri? Ce puteri are ori îşi ia societatea civilă? Dacă privim dincolo de hidrocarburile şi programul nuclear care interesează străinătatea, vedem, de pildă, cum femeile iraniene, absente din politica mare, schimbă, pas cu pas, o societate deloc înghe

Titlul eseului este inspirat de cel al unui best seller de Elaine Sciolino, corespondentă a Newsweek în Iran, şi trimite la diversitatea fascinantă şi uneori năucitoare a Iranului, precum cea reflectată de bucăţile mici de oglindă cusute în ţesăturile persane.

El lider maximo

Structura de putere a republicii islamice este o combinaţie de instituţii cu reprezentanţi direct aleşi de popor - preşedinţia, parlamentul (Majlis) - şi instituţii clericale, cu reprezentanţi numiţi - liderul suprem, Consiliul Gardienilor Revoluţiei (cu drept de veto asupra legilor adoptate de parlament şi guvern), Consiliul Expedienţei (cu rol de mediere intre parlament şi Consiliul Gardienilor).

Iranul are o instituţie unică în lume şi în spaţiul islamic: liderul suprem spiritual - velayat-e fariq. Noţiunea a apărut prima dată în scrierile liderului revoluţiei islamice, marele ayatollah Ruhollah Khomeini, şi a fost şi este intens controversată în unele cercuri clericale şiite - mai ales în cele sunite, unde ideea e considerată de-a dreptul eretică. Liderul suprem este considerat un fel de locţiitor al imamului ascuns, până la revenirea acestuia pe pământ.

El este comandantul armatei, iar Pasdaran, gărzile revoluţionare islamice răspund în faţa lui; tot el dă direcţia politicii externe şi are ultimul cuvânt în toate chestiunile interne. Khomeini a conceput această funcţie în baza ideii că este nevoie de un cleric cu înalte calităţi spirituale şi instinct politic care să acţioneze ca un mediator şi gardian, ca un protector al islamului şiit şi al „islamităţii” tuturor deciziilor adoptate de instituţiile politice.

Preşedinte jucător

Preşedinţia în Iran are rol exclusiv administrativ. Preşedintele şi cabinetul său trebuie să administreze ţara şi să lanseze mesajele de politică externă aprobate de liderul suprem. În mod eronat, preşedinte Mahmoud Ahmadinejad, din cauza discursului său virulent a fost perceput, în opinia publică occidentală, drept cel care dă tonul politicii externe iraniene. Deseori, el a fost însă criticat public la Teheran, inclusiv de voci din cercurile aflate în jurul liderului suprem Ali Khamenei, pentru tonul său agresiv, care a antagonizat opinia publică şi politică occidentală.

Mahmoud Ahmadinejad a câştigat alegerile din 2005 cu un program pragmatic, axat pe echitate socială şi economică. Dar, politicile economice ineficiente, dependenţa de venitul din petrol, subvenţiile excesiv de mari, fondurile mari pentru reconstrucţie în Afganistan şi şomajul crescut, i-au scăzut popularitatea - ceea ce îl poate costa, în 2009, al doilea mandat, pe care îl doreşte. În plus, este posibil ca liderul suprem, ayatollahul Khamenei, să prefere personaje ceva mai moderate, ca actualul primar al Teheranului, Mohammad Qalibaf, sau negociatorul iranian din dosarul nuclear, Ali Larijani.

Casa justiţiei, ieri şi azi

Iranul a fost prima ţară din Orientul Mijlociu cu o Constituţie, în 1906, şi un Parlament, numit iniţial „Casa Justiţiei”- Edalat Khaneh, iar acum Majlis. Parlamentul iranian este considerat instituţia cea mai dinamică de la Teheran, cu dezbateri aprinse, duse uneori la paroxism, şi chiar cu ciocniri fizice între parlamentari. Majlisul a fost rezultatul revoluţiei constituţionale din anii 1900, care nu era orientată împotriva monarhiei, aşa cum avea să fie revoluţia islamică, ci împotriva absolutismului şahilor. Când absolutismul monarhic nu a mai protejat şiismul de ideile occidentale „periculoase”, ci, dimpotrivă, le-a promovat, mullahii nu au mai văzut nici o contradicţie între şiism şi constituţionalism.

Oricum, principala preocupare a „constituţionaliştilor” era justiţia socială, prin intermediul parlamentului, nu secularismul – ei nu erau secularişti orientaţi împotriva religiei, a mullahilor. Istoricii sunt de acord că Iranul nu ar fi avut, aşa devreme, o constituţie şi un parlament, dacă nu ar fi existat susţinerea clasei religioase care a acţionat, atunci, ca factor reformator şi modernist. Acum, cei care doresc mandate de parlamentar trebuie mai întâi aprobaţi de Consiliul Gardienilor, şi pot candida abia după ce sunt găsiţi „acceptabili din punct de vedere islamic”. Parlamentul, deşi dinamic, are rol decorativ dacă legile nu sunt aprobate de Consiliul Gardienilor.

O nouă revoluţie islamică

O forţă, din interior, pune stăpânire pe Iran şi se declară singura moştenitoare şi continuatoare adevărată a revoluţiei islamice. Iranul este pe cale de a fi total confiscat de Gărzile Revoluţionare Islamice (Pasdaran) şi de Basij - miliţii populare, printr-un alt fel de lovitură de stat militară, fără lupte pe străzi. Însuşi preşedintele Mahmud Ahmadinejad vine din rândul Gărzilor Revoluţionare. În locul lui Ahmadinejad, se ridică o nouă stea a politicii iraniene, actualul primar al Teheranului, Mohamed Qalibaf, candidat la preşedintie în 2005 - şi el fost comandant Pasdaran.

Ascensiunea şi răspândirea Pasdaran în administraţie s-au făcut cu binecuvântarea liderului suprem Ali Khamenei. În plus, Gărzile Revoluţionare au propriul serviciu de informaţii. Închisorile secrete în custodia Pasdaran sunt cele mai temute: acolo disidenţii dispar pur şi simplu.

Analistul Kambiz Tavana, de la ziarul iranian Sharq, spune că, spune că Pasdaran sunt infiltraţi în redacţiile tuturor ziarelor, în radioul şi televiziunea publice. Gărzile controlează acum cea mai mare parte a economiei iraniene, prin intermediul unor mari companii. Pasdaran iau încet locul clericilor, ca o nouă nomenclatură.

Tavana susţine că - în Iran nu este un secret - programul nuclear al Iranului este tot sub tutela Pasdaran, care supraveghează oamenii de ştiinţă, asigură securitatea laboratoarelor, şi fac propagandă pentru ca populaţia să susţină programul. Acum Gărzile revoluţionare sunt pilonii revoluţii islamice, despre care autorităţile spun că este una continuă.
Feminism islamic

Iranul are cele mai numeroase şi mai active asociaţii de femei din Orientul Mjlociu. Femeile iraniene au un rol mult mai activ în societatea iraniană decât cele din ţările arabe. Ele sunt într-o permanentă luptă pentru drepturi egale cu bărbaţii – chit că sancţionată de multe ori de autorităţi prin lovituri de baston la proteste ori prin amenzi şi chiar cu închisoarea. Feministele iraniene neagă că ar avea drept model feminismul de tip american sau european - tocmai pentru a nu fi acuzate că urmăresc un model occidental.

Ele nu cer mai mult decât respectarea drepturilor omului şi a constituţiei iraniene, care spune clar că toti cetăţenii sunt egali, indiferent de sex. În practică, legea fundamentală nu mai este aplicată. Vicepreşedinta unui partid reformist iranian, Eloheh Kulaei, îmi spunea într-un interviu, că asociaţiile de femei, mai ales cele afiliate oficial sau neoficial la unele partide, se luptă în special pentru ca femeile să poată candida la preşedinţie. Teoretic este posibil, dar practic Consiliul Gardienilor respinge în mod sistematic orice candiatură a unei femei la Preşedinţie.

Perioada de glorie pentru drepturile femeilor în Iran, a fost în timpul mandatelor preşedintelui Mohammad Khatami. Între 1997 şi 2005, numeroase femei au fost parlamentari ori au condus ministere. În cabinetul de acum, al preşedintelui Ahmadinejad, nu este nici o femeie, iar numărul de femei din Parlament a scăzut.

Asociaţiile de femei fac în mod constant demonstraţii şi marşuri de protest pentru schimbarea unor legi în deschisă contradicţiie cu Charta Drepturilor Omului, deşi Iranul este membru ONU. De multe ori ele au apelat la gesturi extreme, pentru republica islamică – de pildă, şi-au dat jos vălurile de pe cap în faţa instituţiilor publice. La un miting la care am asistat în Iran, ele strigau „Suntem suficient de bune să vă creştem copii, dar nu aveţi încredere că putem administra un post public”. Femeile iraniene pot deveni avocaţi dar nu şi judecători. Prin lege, în republica islamică, se consideră că femeile nu au capacitatea de a judeca imparţial, precum bărbaţii.

În pofida aparenţelor, societatea şi politica iraniană nu sunt opace la influenţe din exterior. În 2003, când avocata iraniană Shirin Ebadi a câştigat Premiul Nobel pentru Pace, legea custodiei copiilor a fost schimbată radical. Până atunci, în caz de divorţ, copii de sex masculin puteau rămâne cu mama doar până la 2 ani, iar fetele până la 7 ani, apoi treceau automat în custodia tatălui. Legea fusese modificată de parlamentul majoritar reformist dar respinsă ca neislamică de Consiliul Gardienilor. De câţiva ani se afla în medire la Consiliul Expedienţei. „Când m-am întors în Iran cu Premiul Nobel, la aeroport mă aştepta o mulţime uriaşă de femei, care cereau schimbarea legii” mi-a povestit Shirin Ebadi într-un interviu luat la Teheran în 2005.

„Totul s-a transformat într-un protest de proporţii mediatizat puternic acasă şi în străinătate, iar Consiliul Expedienţei, de teamă că vor apărea tensiuni şi proteste de stradă, a adoptat în timp record legea modificată, iar acum custodia copilor este acordată celui mai potrivit părinte”, mi-a explicat cu satisfacţie Shirin Ebadi. În schimb, universităţile sunt pline de femei, mult peste procentul de bărbaţi, cam 60-70%. Asta a făcut ca autorităţile să planifice măsuri pentru discriminarea „pozitivă” a bărbaţilor, în domenii „masculine”. Educaţia a adus schimbări profunde la nivel social. „Femeile nu se mai căsătoresc aşa tinere, abia pe la 25 de ani, după facultate, iar numărul de divorţuri a crescut” spune Mariam, o studentă.
 
Cu nasul pe sus

Pe stradă, în oraşele mari, e plin de tineri cu plasturi pe nas. O prietenă iraniană îmi explică: „Toată lumea îşi face operaţii estetice aici, sunt ieftine. Schimbi nasul, umfli buzele, retuşezi bărbia, ba chiar se măresc sânii cu silicon”. Spre surprinderea mea aflu că sânii retuşaţi sunt încuviinţaţi de unii mullahi. Cum Coranul spune că ai voie tot ce îţi face bine fără să îl afecteze negativ pe celălalt, dacă o mărire de sâni îţi îmbunătăţeşte viaţa şi aduce bucurie soţului, atunci de ce nu?! De altfel, mullahii din Iran au simţit că viitorul e pe net şi şi-au deschis site-uri unde credincioşii le pot cere sfatul.

Tabu-urile sunt sistematic încălcate în Iran. Petrecerile nu lipsesc, cu condiţia să ai pregătită o şpagă pentru poliţiştii care ar bate la uşă, ori să fi pregătit să încasezi o amendă şi eventual ceva lovituri la secţie. Tinerii cu bani sunt, desigur, mai protejaţi. În week-end, aflu de la un amic iranian, sunt închiriate case în afara Teheranului, pe care se pune lacăt, iar înăuntru tinerii petrec cu băutură, fete şi chiar droguri, câteva zile în şir. Drogurile sunt cam peste tot şi vin relativ uşor din Afganistan - heroina este din „cea mai bună”, injectabilă.

Este şi motivul pentru care autorităţile înregistrează cu îngrijorare un număr crescut de bolnavi de HIV-SIDA - de la seringile cu heroină. Nici prostituţia nu lipseşte. La un moment dat, într-un mall în nordul Teheranului, am văzut câteva tinere puternic fardate. Nu mi s-a părut neobişnuit, pentru că tinerele iraniene sunt foarte cochete, mai ales la sfâşit de săptămână, dar un român stabilit în Iran mi-a explicat că sunt prostituate. „Vin aici la agăţat. Uite... tipul ăla, de la masa de alături, le supraveghează, e peştele. Te duci, îl întrebi cât costă, negociezi, apoi pleci cu fata la un hotel ieftin unde nu te întreabă nimeni nimic, nu ţi se cere certificatul de căsătorie. E uşor, dar e cam scump - astea de aici, din zona bună, costă cam 100 de euro”.

Sportivii - eroii persani moderni

În afară de muzică, internet, petreceri, de altfel, distracţii destul de dificil de obţinut, tinerii iranieni mai au la îndemână sportul, susţinut puternic de autorităţi. Fotbalul este pe primul loc. După meciuri suporterii ies pe străzi, claxonează îndelung, şi petrec până dimineaţa, ba chiar intră în conflicte care se lasă cu bătăi, fie cu suporterii altor echipe fie cu poliţia. Microbul se manifestă puternic şi la femei, dar ele nu au voie pe stadioane, pentru că ar fi expuse la indecenţa picioarelor dezvelite ale fotbaliştilor. De nenumărate ori femeile iraniene au făcut chiar mitinguri şi petiţii pentru ca legea să fie schimbată, dar în zadar.

Sportivii sunt adevăraţi eroi în Iran, sunt vedete, fie ei fotbalişti, luptători, ori halterofili. Favorite sunt sporturile moderne, deşi, încă se mai practică un tip de artă marţială de mii de ani, moştenită din vremea vechii religii persane, zoroastrismul. Antrenamentele au loc într-o sală specială (zurkhane) - „Casa Forţei”. Ali Dirhamias, proprietarul unei astfel de săli din oraşul Yazd, explică: „Cel mai important e aşa numitul „mil”, adica o bâtă care seamănă cu cele de baseball, dar e de mărimi diferite, unele mari cam cât jumătate de om pentru antrenrea braţelor şi trunchiului . În zurkhane, bărbaţii sunt numiţi pahlivan, adică viteji, şi sunt îmbrăcaţi în pantaloni speciali, de piele sau pânză, bogat ornaţi. În trecut, bâtele erau folosite ca arme.”

Cultul bărbaţilor

În zurkhane există un fel de bazin de beton, în mijloc, unde se antreneaza bărbaţii. Totul se desfăşoară ritualic, în ritmul tobelor şi al cântecelor despre imamul Hossein. După cucerirea arabă şi trecerea la islam, acest sport s-a adaptat la noua religie. Groapa din mijlocul sălii simbolizeaza mormântul. Bărbaţii dinauntru arată că atunci, în luptă, se consideră deja morţi, fără frică de nimic - după modelul de martiraj al imamului şiit Hossein, ucis în perioada de început a islamului, de califul sunit Yazid, eveniment care a împărţit iremediabil musulmanii în şiiţi şi suniţi.

Taarof şi tahfif

Iranul e ţara cuvântului, şi asta e cel mai vizibil în taarof –codul de comportament şi expresii de politeţe. Zâmbetul e obligatoriu, lipsa lui e o grosolănie. Niciodată un iranian, într-o discuţie, nu va trece imediat la subiect. Întâi întreabă, câteva minute, în mai multe feluri, de sănătate şi de familia celuilalt. Taarof-ul este expresia supremă a divagării, a disimulării, a învăluirii celuilalt în cuvinte. Dacă întrebi un negustor cât costă un covor, nu-ţi spune direct preţul, ci „e gratis”. Mulţi turişti naivi au luat de bună expresia şi erau să se transforme în hoţi. Dacă lauzi cămaşa cuiva ţi se răspunde automat „este a dumneavoastră”.

Farsi este o limbă foarte poetică. Când dai ceva, o cană să zicem, ţi se răspunde „să nu vă doară mâna”. Taarof-ul este strâns legat de tahfif – negociere. E un spectacol. Cu zâmbetul pe buze, banii se dau, se iau înapoi, sunt fluturaţi, se scot calculatoare, sunt invocate rudele sărace, situaţia economică, iar când tranzacţia se încheie, vânzătorul spune „felicitări, să vă poarte noroc”.

Oglinzile persane reflectă poezia cuvântului, femeia iraniană în chador, dar şi pe cea cu părul la vedere, alegerile libere, dar puterea absolută e a liderului suprem, microbismul se aplică şi eroilor din zurkhane. Iranul este, şi el, un tărâm al contrastelor, pe care se poate să nu-l înţelegi, dar nu se poate să nu te fascineze.

Carmen Gavrilă este jurnalistă la Radio România, specializată în Iran şi mişcările islamice din Orientul Mijlociu.

Dacă doriţi să ştiţi mai multe:

În Democracy in Iran. History and the Quest for Liberty (London: Oxford University Press, 2006), Ali Gheissari şi Vali Nasr fac o nuanţată trecere prin istoria politică recentă a Iranului şi analizează perspectivele de dezvoltare la un moment dat ale democraţiei, mai ales că aceasta este incipientă în societate şi parţial în structura regimului.

Dilip Hiro consideră, în The Iranian Labirinth. Journeys through Theocratic Iran and its Furies (New York: Nation Books, 2005), că Iranul este, probabil, cea mai importantă ţară din lume din punct de vedere strategic, dar că, în acelaşi timp, rămâne o enigmă pentru Occident şi prezintă  un mozaic de contradicţii din “adevăratul Iran”.

Answering only to God. Faith and Freedom in 20th Century Iran (New York: Henry Holt and Company, 2003), de Geneive Abdo şi Jonathan Lyons, o incursiune în cele mai importante instituţii iraniene, se plasează dincolo de chestiunea nucleară şi de tensiunile Iranului cu Vestul pentru a avansa o idee originală: cea mai importantă luptă în Iran se duce între mullahii conservatori şi cei reformişti.

În Modern Iran. Roots and Results of Revolution (New York: Yale University Press, 2003), Nikki R. Keddie pleacă de la începuturile revoluţiei islamice, primele semne de transformare şi de trezire a societăţii iraniene, pentru a ajunge la efectele momentului ‘79 în politica, societatea şi cultura iraniene.

FP România nr. 7 - noiembrie/ decembrie 2008