De ce nu pot SUA să facă pace în Palestina

În ediţia curentă a revistei, un grup de actori ai îndelungatelor negocieri de pace israeliano-palestiniene mediate de americani privesc cu uimire în urmă, căutând explicaţia eşecurilor care au agravat multe dintre crizele de astăzi. Unii încearcă încă să propună soluţii miraculoase. Pe teren, conflictul se reia periodic, ba chiar cu noi actori – acum şi Turcia trece de partea cealaltă

Între autorii consultaţi de FP, se numără: Aaron David Miller, consilier pentru Orientul Mijlociu al secretarilor de stat republicani şi democraţi, Zbigniew Brzezinski, consilier pe probleme de securitate naţională al preşedintelui Jimmy Carter, Saeb Erekat, negociator-şef al organizaţiei al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, Yossi Beilin, fost membru al Knessetului israelian şi coautor al Acordului de la Geneva din 2003, Dov Weiglass, consilier principal al fostului premier israelian Ariel Sharon.

Aaron David Miller: La 18 octombrie 1991, în ciuda aşteptărilor şi în faţa unui grup de ziarişti neîncrezători, secretarul de stat James A. Baker al III-lea şi ministrul de externe sovietic Boris Pankin anunţau că arabii şi israelienii erau invitaţi să participe la o conferinţă de pace la Madrid. Aflându-mă în acea zi în spatele salonului Hotelului King David din Ierusalim, m-am minunat de ceea ce reuşise America. În 18 luni, cam cât i-a luat lui Henry Kissinger să negocieze trei acorduri arabo-israeliene de retragere a trupelor şi lui Jimmy Carter să negocieze un tratat de pace între Egipt şi Israel, Statele Unite au purtat un război scurt dar de succes - războiul ideal -, forţând armata lui Saddam Hussein să se retragă din Kuweit. Iar acum America era bine poziţionată pentru a-i aduce pe arabi şi israelieni la linia de sosire diplomatică. Sau, cel puţin, eu aşa am crezut. (...)

Zbigniew Brzezinski
Cine este vinovatul: Statele Unite. Nu de puţine ori şi-au luat angajamentul de a se implica serios în procesul de promovare a păcii, dar, de fapt, angajamentul lor a fost mai mult retoric decât real, lipsindu-le voinţa de a utiliza dependenţa evidentă, atât a israelienilor, cât şi a palestinienilor, de sprijinul american.
Soluţia miraculoasă: A face cunoscut lumii angajamentul Americii pentru un proces de pace, bazat pe patru puncte-cheie: 1) negarea dreptului refugiaţilor palestinieni de a se întoarce pe teritoriul propriu-zis al Israelului; 2) stabilirea Ierusalimului de Vest drept capitală a Israelului, şi a Ierusalimului de Est drept capitală a  Palestinei, urmând ca Oraşul Vechi să fie împărţit între cele două, pe baza unor acorduri internaţionale; 3) trasarea graniţelor între cele două state de-a lungul vechilor frontiere din 1967, ajustate pe baza unor schimburi reciproce; 4) un stat palestinian demilitarizat, cu forţe NATO americane pe malul vestic al râului Iordan.

(...)

Saeb Erekat
Şef al Comitetului pentru Planificare şi Monitorizare al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei şi negociator-şef al organizaţiei.

Ce am învăţat: La începutul procesului de pace credeam, cu sinceritate, că ştiu bine Israelul. Credeam că temerile şi îngrijorările Israelului erau legate de securitate şi recunoaştere. Dar atunci când, în 2002, în cadrul Iniţiativei Arabe pentru Pace, statele arabe şi islamice au decis recunoaşterea Israelului în schimbul retragerii israelienilor la frontierele din 1967, iar Israelul a ales să-şi continue colonizarea, am început să reconsider obiectivele Israelului.
Cine este vinovatul: Dacă mă întrebaţi pe mine, ca palestinian, v-aş răspunde că ocupaţia israeliană. Dar este important să menţionăm şi faptul că Israelul nu s-a confruntat cu nicio provocare serioasă pentru a pune capăt politicilor ilegale îndreptate împotriva popoarelor din regiune. De aceea, consider că şi părţile neimplicate direct sunt vinovate pentru că au închis ochii la acţiunile israelienilor şi au consolidat o cultură a impunităţii care permite Israelului să-şi continue acţiunile. Fără acest sprijin acordat cu ochii închişi, Israelul nu ar fi putut niciodată să stabilească peste jumătate de milion de  colonişti în teritoriile palestiniene.

(...)

Dov Weiglass
Consilier principal al fostului premier israelian Ariel Sharon.

Cine e vinovatul: În ultimul an, Statele Unite şi Israelul au refăcut, practic, întregul aranjament, astfel încât totul este pus la îndoială; totul stă sub semnul incertitudinii. Iată de ce conflictul este mult mai complicat decât era cu patru ani, sau chiar cu doi ani în urmă.
Soluţia miraculoasă: Nu sunt sigur că este posibil să dăm timpul înapoi. Dar dacă ar fi posibil, le-aş spune liderilor de astăzi să urmeze Foaia de parcurs. Nu va exista niciodată o soluţie finală a conflictului dacă nu există securitate. Guvernul Palestinian, condus de Salam Fayyad, a înregistrat un progres dramatic în ceea ce priveşte măsurile împotriva terorismului. Nu e vorba de un procent de 100%, dar nici nu se compară cu situaţia de-acum cinci ani. O parte din îndoiala, ezitarea – chiar resentimentul – faţă de Foaia de parcurs este dată de viziunea potrivit căreia  această succesiune de etape (mai întâi securitatea, apoi politica) este nerealistă. Palestinienii nu vor îndeplini niciodată aceste obligaţii. Ceea ce se întâmplă acum ne arată că dacă ar exista suficientă voinţă politică, ar putea.