De ce Polonia nu a resimţit criza, ca România sau Ungaria

Reformele derulate în cele două decenii de tranziţie au ajutat statele din Europa Centrală şi de Est să treacă mai uşor prin criza economică globală – sau nu. Analista poloneză Eva M. Blaszczynski identifică şi perspectivele regiunii.

Tulburările economice globale au făcut în Europa Centrală şi de Est învingători şi învinşi?

Atunci când criza economică globală a lovit Europa Centrală şi de Est, mulţi dintre analiştii economici au pictat, în mod eronat, întreg tabloul regiunii cu o singură pensulă groasă. În realitate, în cadrul celor 10 noi state membre UE, au apărut trei modele economice distincte, bazate pe moşteniri ce ţin de dezvoltare, principii economice şi profiluri de risc diferite. Aceste modele sunt asociate celor trei tipuri de tranziţie economică: modelul baltic, modelul neoliberal şi modelul tranziţiei graduale. Diferenţele au reflectat nu numai gravitatea crizei asupra fiecărei economii în parte, dar şi opţiunile de redresare ale guvernelor sau instituţiilor financiare internaţionale. Pe măsură ce praful începe să se aştearnă, ies tot mai limpede la iveală învingătorii şi învinşii. Polonia, Republica Cehă şi Slovenia stau în fruntea grupului, în parte datorită controlului asupra deficitelor de cont curent, a ratei scăzute a îndatoririi (în sectorul privat şi cel public) şi, în cazul Slovaciei şi Sloveniei, a stabilităţii ratei de schimb ca urmare a adoptării recente a monedei europene.

În cazul României şi Bulgariei, creşterea economică, pe fondul competiţiei acerbe din partea economiilor mai sănătoase din Europa Centrală, va rămâne îngreunată de deficite economice şi politice grave. În lipsa unor iniţiative majore, atât la nivel local, cât şi la nivelul UE, de reformare a derapajelor structurale şi instituţionale (corupţia, crima organizată), cele două state balcanice se îndreaptă spre o perioadă de stagnare. În sfârşit, ţările baltice şi Ungaria, împovărate de datorii şi programe stricte de austeritate, vor avea de străbătut drumul cel mai lung şi vor beneficia de o flexibilitate  minimă în ceea ce priveşte ritmul şi amploarea programelor de reformă. Soluţia pentru regiune este să reziste la epuizarea indusă de reformă, continuând totodată să fie în acord cu statele din cadrul EU-15. Totuşi, responsabilitatea nu trebuie să aparţină exclusiv localnicilor. Țările membre mai bogate ale UE trebuie să se asigure că Europa Centrală continuă să beneficieze de pe urma economiei de piaţă şi a instituţiilor europene, rămânâmd adânc ancorate în principiile acestora. Cel mai important, trebuie să convingă statele din regiune că nu sunt doar beneficiarele unor acte de caritate din partea UE, ci jucători importanţi în progresul economic al Europei.

De ce Polonia a fost mai bine plasată pentru a face faţă crizei?

La început, multe dintre elogii s-au concentrat asupra abilităţii actualului guvern de a gestiona cea mai gravă furtună economică din ultimele decenii. Cu toate acestea, mare parte din capacitatea de regenerare a Poloniei poate fi atribuită celor 20 de ani de dificile transformări economice (vezi terapia de şoc din anii '90). Spre deosebire de alte economii europene, exporturile Poloniei nu au scăzut atât de dramatic, rata de creştere a creditelor de consum a fost mică (cu un nivel scăzut al datoriilor în valută), consumul intern a crescut, iar valoarea PIB-ului a rămas pozitivă în toate cele patru trimestre ale anului 2009. Chiar şi zlotul, până de curând în depreciere, s-a redresat şi continuă să se întărească. Mulţi analişti se aşteaptă ca economia poloneză să crească până la 3% în 2010, o performanţă mult mai bună decât în orice altă ţară de pe continent.
Deşi guvernul Tusk, şi mai ales ministrul de Finanţe, Jacek Rostowski, ar trebui aplaudaţi pentru promovarea prudenţei fiscale şi reasigurarea investitorilor străini împotriva panicii şi a lichidării premature a pieţei, o mare parte din succesul Poloniei stă în puterea pieţei interne de larg consum. Concret, când zlotul s-a depreciat (iar euro s-a scumpit), polonezii au cheltuit în ţară. Odată cu redresarea economiei globale, Polonia va trebui să facă mult mai mult decât să se culce pe lauri, mai ales dacă urmăreşte atragerea de capital, creşterea economică şi câştigarea unui loc în zona euro.

Ungaria pare că este principalul perdant din regiune. Ce i-a generat declinul economic?

În ultimii 20 de ani, Ungaria a cunoscut un număr mare de dezechilibre macroeconomice, tergiversând, în acelaşi timp, reformele structurale la scară largă. Trebuie să ne aducem aminte că datoria Ungariei (atât publică, cât şi privată) a crescut într-un ritm foarte alert. Când a lovit criza, peste 65%  din totalul împrumuturilor restante ale Ungariei erau în euro sau franci elveţieni. Numai Estonia, Letonia şi Bulgaria aveau datorii mai mari în monedă străină. Acest factor, împreună cu faptul că Ungaria se află în afara zonei euro, au făcut ca economia să fie vulnerabilă, cu precădere la fluctuaţiile pe pieţele tranzacţionale din întreaga lume. În al doilea rând, Ungaria a acumulat unul dintre cele mai mari procente în ceea ce priveşte datoria de stat (80% din PIB, până în 2009), în vreme ce procentul datoriilor de stat al altor economii din Europa Centrală variază între 15-60% din PIB. În al treilea rând, economiei Ungariei i-a lipsit diversitatea, devenind exagerat de dependentă de un model de dezvoltare bazat pe export. Peste 90% din economia ungară se bazează pe export. Iar cel mai important sector economic al său, fabricarea de automobile, a fost unul dintre cele mai afectate la nivel global.

Prăbuşirea bruscă a pieţelor de export din statele EU-15, cea mai mare piaţă de desfacere a Ungariei, a avut efecte secundare negative asupra întregii economii a statului. În al patrulea rând, reformele structurale incomplete, exemplificate prin păstrarea unui sistem de asigurări sociale nesustenabil, au adus economia de stat şi sectorul privat în pragul falimentului. În acelaşi timp, povara unui sistem de taxe dur a dus la creşterea costurilor salariale pentru multe dintre IMM-uri, din cauza veniturilor mari şi a impozitelor pe salarii. Acest nivel al taxelor, al doilea ca mărime din OCDE, împiedică competitivitatea şi descurajează dezvoltarea afacerilor locale. Până în 2007, în timp ce în restul ţărilor central europene se înregistra o creştere de 6-10%, Ungaria suferea deja o scădere acută a PIB-ului (1,1%) şi a veniturilor interne. Cât economia globală a fost stabilă, aceste vulnerabilităţi au fost uşor trecute cu vederea, dar când s-a produs şocul la nivel mondial au ieşit la iveală deficienţe structurale şi economice latente, care, dacă erau ignorate, puteau determina stagnarea economică. În Ungaria, aceste vulnerabilităţi s-au agravat din cauza unor guverne slabe în perioada post-tranziţie, a luptelor politice şi a lipsei de consens asupra reformelor.

Care sunt lecţiile experienţei poloneze?

Îmi vin în minte două lecţii importante. Prima, că politica într-adevăr contează. Mai exact, instituţiile de stat puternice, o democraţie viabilă, responsabilitatea şi transparenţa au un rol la fel de important în dezvoltarea economică a unui stat, ca şi politicile economice sănătoase. Ele oferă încredere cetăţenilor. Iată ce a lipsit Ungariei şi României în perioada de vârf a crizei, şi aceasta s-a putut vedea pe străzile Budapestei şi Bucureştiului. Per ansamblu, polonezii de rând au avut încredere în felul în care guvernul lor a ştiut să gestioneze criza. Sentimentul lor a fost ulterior reafirmat printr-un puternic consum intern şi o activitate susţinută în rândul investitorilor mondiali.

A doua lecţie, capacitatea de a menţine dezechilibrul macroeconomic la un nivel relativ redus a oferit Poloniei posibilitatea de a profita de mecanisme de împrumut preferenţiale şi ajutoare financiare, cum ar fi accesarea unei linii de credit flexibile în valoare de  20,5 miliarde de dolari de la FMI, facilitate oferită ţărilor cu fundamente economice puternice. Acesta nu numai că a ajutat Polonia să evite eventuale şocuri economice, dar i-a şi asigurat o arie mai largă de opţiuni şi o mai mare flexibilitate privind alegerea politicilor care să contribuie la redresarea economiei. Spre deosebire de aceasta, deficitele nesustenabile şi datoriile externe mari au obligat Ungaria (15,7 miliarde de dolari) şi România (17,1 miliarde de dolari) să caute ajutor financiar din partea FMI şi a Băncii Mondiale, ceea ce le-a impus adoptarea unor măsuri de austeritate foarte stricte. Ambele vor avea repercursiuni pe termen lung asupra Ungariei şi României, inclusiv asupra succesului în redresarea economică, a vitezei cu care vor adopta moneda europeană şi a eforturilor de aliniere la principiile UE.

Eva M. Blaszczynski este cercetătoare la Center for European Policy Analysis (CEPA), din Washington D.C.