De ce Kievul nu înghite Bucureştiul?

Arhivă Adevărul

În locul abordărilor simpliste şi imature, un parteneriat strategic întărit cu Ucraina ar aduce un avantaj reciproc.

Întrebarea pusă de revistă este expresia unei false percepţii. Este adevărat că studiile sociologice indică o asemenea problemă în Ucraina, deloc reciprocă în România. Dar trebuie să plasăm percepţia publică la nivelul real, al unei propagande constante pe care o fac atât mass media, cât şi o parte dintre politicienii din Ucraina.

Criticarea României, pe baza unor fixuri propagandistice şi de gândire cu iz naţionalist, departe de realitate, s-ar înscrie în patologia clasică a societăţilor în tranziţie post-comunistă. Cu atât mai mult a celor din spaţiul post-sovietic, cu frustrări neasumate în raport cu vecinii, cu pizme nesănătoase şi cu identificări ale unor duşmănii inexistente.

Nu cred că există astăzi un politician serios şi responsabil în Ucraina care să nu realizeze că propaganda privind "revendicările teritoriale ale României" sau "furtul de cetăţeni" ori existenţa unor tendinţe de autonomie sunt părţi ale propagandei în scopul divizării poziţiilor celor doi vecini şi menţinerii unor suspiciuni reciproce.

În realitate, poziţiile ar trebui să fie exact opuse, întrucât România a susţinut constant parteneriatul bilateral, prin Comisia Iuşcenko-Băsescu, şi cooperarea pe diferite dimensiuni, a susţinut aspiraţiile europene şi euroatlantice ale Kievului şi o face constant, aşa cum susţine rolul Ucrainei la Marea Neagră, prin asumarea unor responsabilităţi regionale proporţionale cu lungimea litoralului.

Cea de a doua categorie de poziţii pe dimensiunea antagonismului faţă de România provin din altă sferă decât a fugii după voturi obţinute prin zgîndărirea resorturilor naţionaliste profunde ale unui popor mândru, frustrat de pierderea statalităţii naţionale măcar în ultimii 70 de ani. Este vorba despre o strategie - discutabilă, de altfel - de a descărca frustrări faţă de fosta metropolă, contrapunîndu-i un alt vecin, benign de această dată, pentru a evita singularizarea.

Însuşi fostul ministru al Apărării, Iuri Eharunov, posibil viitor premier, declara România drept principal duşman al Ucrainei. O ierarhie cu România pe primul loc şi Rusia pe al doilea trădează acest calcul, mai ales că a fost urmată de deplasarea trupelor ucrainene în poziţii defensive la frontiera de răsărit, pentru a evita o posibilă opţiune ca a doua ţintă după războiul ruso-georgian din august 2008.

Ce poate face România?

Fireşte că a întoarce responsabilitatea acestor realităţi exclusiv către partenerul şi vecinul nostru este o greşeală fundamentală. Avem propriile noastre probleme de abordare, unele de înţeles la nivel istoric, la nivelul experienţelor cu tânărul stat ucrainean, la nivelul negocierilor directe. Nu trebuie să uităm însă cum a fost, în anumite etape post-decembriste, şi România, nici să ignorăm că noi suntem capitala matură, chemată să probeze mai multă toleranţă şi să depună eforturi mai mari, uneori înnebunitoare din cauza repetării lor nesfârşite în aceleaşi forme, tocmai pentru a limita şi calma temerile şi preocupările Kievului pe o temă sau alta.

Apoi, ştim foarte puţin despre Ucraina. Suntem şi foarte puţin preocupaţi de ce se întâmplă cu vecinii noştri, cu rarele excepţii ale perioadelor electorale sau când elemente spectaculoase sunt decupate de media din realitatea complexă a vecinului nostru. Ne amintim că avem un vecin ucrainean când vreun reprezentant al românilor de acolo ne relatează înfiorătoare istorii de încălcări ale drepturilor, când presa noastră relatează vreo luare de poziţie marginală în care suntem atacaţi ca naţie sau ţară şi rareori la întâlniri bilaterale la vârf. Legăturile bilaterale sunt destul de fragile la nivel interuman, chiar dacă afacerile au înregistrat un relativ avânt.

Avem şi un profil destul de necaracteristic al autorilor ce se preocupă de ceea ce se întâmplă în Ucraina. Orientaţi spre senzaţional, spre ceea ce e rău, spre morbild, cei preocupaţi formal de Ucraina şi care relatează publicului larg sunt mai degrabă gata să refleteze doar elemente ale unui puzzle ce se află la marginea relaţiilor bilaterale, în culori sumbre, incitând ura, resentimentele şi frustrările legate de neîmplinirile personale. E mai simplu să exacerbezi ceea ce ne desparte, pentru că "se consumă", în schimb normalitatea şi relaţiile orientate spre construcţie lipsesc cu desăvârşire, pentru că ele nu aduc public.

Echilibrări nuanţate

Pe aceleaşi coordonate se situează şi pseudoevaluările simpliste ale vieţii politice de la Kiev. Alb şi negru, rău şi bun, e mai simplu să generezi reacţii afective pe lucruri banale. Mai greu e să generezi analize în nuanţe, pentru că epocile revoluţiilor - fie ele şi oranj - au apus, deşi şi catalogarea actualului momentul post-electoral drept simbolul eşecului unei schimbări de curs este nerealistă şi injustă.

Nu mai există astăzi în Ucraina împărţiri simpliste între democraţi şi autoritari, pro-ruşi şi pro-occidentali, portocalii şi albaştri. Lucrurile sunt sensibil mai nuanţate, iar meritul revoluţiei oranj - cu instabilităţile şi chinurile pe care le-a adus - este vizibil în schimbarea fundamentală, şi cred că ireversibilă, a mentalităţilor. După Iuşcenko, Ucraina nu mai poate fi nici cucerită sau ocupată informaţional, controlată sau dominată de un vecin, şi-a desăvîrşit independenţa, iar democraţia a atins un nivel care va permite oricând protestul celor nemulţumiţi.

În plus, cred că aranjamentul de la Kiev după alegeri va aduce o stabilitate crescută, dar şi un control reciproc substanţial al Puterii şi opoziţiei, care să blocheze orice pornire care nu ţine cont şi de ceilalţi. Reprezentarea din Rada Supremă va menţine această balanţă şi respectivul control, ca şi nevoia guvernărilor de coaliţie.

Un vecin de construit

În ceea ce priveşte relaţia dintre România şi Ucraina, nu există astăzi nici o dispută care să nu aibă un curs de soluţionare şi un cadru european sau euroatlantic de discuţie. Nu înseamnă, fireşte, că am rezolvat totul, există încă restanţe, dar interesele ce ne apropie sunt mai importante decât cele ce ne despart, şi, dacă privim cu realism şi pragmatism relaţia, am certitudinea că ea se poate profila într-una de real succes.

Iar parteneriatul inaugurat şi asumat la nivel prezidenţial ar trebui relansat şi întărit în noua formulă, tocmai pentru că relaţia bilaterală e importantă şi cadrul de discuţii şi consultări trebuie să fie foarte bine conturat.

Mai mult, cred că România este suficient de matură pentru a realiza că dialogul cu un stat vecin se face la nivelul autorităţilor, dar şi la nivelul tuturor liderilor politici importanţi şi influenţi, pentru că viaţa politică poate oricând balansa lucrurile şi toţi liderii contează. Un dialog deschis şi multifaţetat, cu respectul firesc faţă de autoritatea în funcţie, este o formulă modernă, europeană şi cu şanse multiple de succes faţă de varianţa cu preferinţe manifeste pe piaţa politică internă a unui stat, cu atît mai mult unul vecin.

Iulian Chifu conduce Centrul pentru Prevenirea Conflictelor şi Avertizare Timpurie, de la Bucureşti.