Costurile ieşirii SUA din NATO

În articolul „Lăsaţi Europa să fie Europa”, din ediţia trecută, Andrew Bacevich, profesor de relaţii internaţionale la Universitatea din Boston, pleda pentru ieşirea Statele Unite din NATO – doar aşa, Washingtonul ar scăpa de o suprasarcină, iar europenii ar fi obligaţi să-şi asigure singuri securitatea. Cât de prizată este o asemenea poziţie în America? Cât de straniu sună în Europa, mai ales în Noua Europă? Am ceru

Argumentul formulat de Andrew Bacevich face parte dintr-un curent intelectual mai larg care favorizează o reducere a angajamentelor strategice ale SUA şi care devine din ce în ce mai influent în unele cercuri din DC. Intenţia acestei „şcoli a restructurării” (găsirea unor metode inteligente, chiar neortodoxe, de a răspunde tranziţiei sistemice) este nobilă, dar propunerile sunt eronate. Perspectiva devoluţiei unor responsabilităţi globale de securitate la nivel regional poate părea seducătoare pentru cei preocupaţi de sosirea multipolarităţii. Dar în esenţă este un experiment radical, iar în lumea geopoliticii nu e ca în filozofie: experimentul trebuie gândit cu minuţiozitate, iar consecinţele analizate cu maximă prudenţă.
La baza argumentului propus de Bacevich se află premisa că tocmai prezenţa fizică a Statelor Unite este cea care stă în calea unei responsabilităţi extinse a Europei în lumeş este ca şi cum America ar fi înlăturat orice motivaţie sau impuls european de maturizare strategicăş în consecinţă, o eventuală retragere a SUA de pe bătrânul continent ar trebui să corecteze acest deficit, lăsând cale liberă forţelor structurale - Rusiei revizioniste sau terorismului - să-şi urmeze cursul natural, forţându-i totodată pe europeni să afişeze un grad mai profund de coerenţă, solidaritate şi iniţiativă strategică decât în prezent.

Dezbinare şi garanţii
Dar, este foarte probabil ca retragerea Americii din NATO să nu îi aducă pe europeni împreună. Se trece cu vederea posibilitatea ca dezbinarea europenilor să fie structurală, adânc înrădăcinată în natura proiectului european - şi că forţele externe care ar trebui să unifice Europa ar avea de fapt un efect opus, fragmentând-o şi mai mult şi stimulând un comportament predator al Rusiei la periferia Europei.  Un NATO fără America ar fi un NATO în care membrii cei mai expuşi ai alianţei, precum Polonia şi statele baltice, ar căuta imediat să obţină garanţii credibile de securitate de la cei mai insularizaţi şi mai protejaţi membri, în special Germania. Iar asta nu este ceva ce Germania pare să vrea să ofere.
O Alianţă cu un flanc vulnerabil este o alianţă care, contrar logicii lui Bacevich, ar oferi Rusiei un stimulent mai puternic pentru o atitudine revizionistă. Asta nu ar conduce neapărat la război, dar ar produce dileme de securitate profunde, pe care puterile regionale ar încerca să le contrabalanseze folosind orice mijloace aflate la dispoziţia lor - măsuri de auto-ajutorare sub forma unor bugete militare mari, iniţiative regionale riscante - ceea ce ar crea o tensiune permanentă între Est şi Vest. Toate acestea ar face regiunea mai puţin stabilă, reactivând clasica frontieră strategică de-a lungul flancului estic al NATO. 

Inevitabilul bine calculat
Practic, costurile ieşirii din NATO ar fi mult mai mari pentru Statele Unite decât menţinerea statu-quo-ului. Europa Centrală şi de Est este probabil una dintre cele mai strategice piese de “real estate” de pe glob-punctul de aprindere al celor trei mari conflicte globale ale secolului XX. Numai dacă acest spaţiu este ferm ancorat sub umbrela de securitate a Occidentului, Europa şi Statele Unite vor avea o bază teritorială suficient de sigură care să le permită să iasă în geopolitica globală şi să se ocupe de „ascensiunea restului”. Restructurarea prezenţei americane în Europa ar putea crea unde de şoc care pot tulbura şi alte regiuni esenţiale pentru stabilitatea globală: în Asia, China ar putea fi încurajată să adopte o postură geopolitică mult mai ofensivă.
Probabil că în cele din urmă aceste lucruri oricum se vor întâmpla, indiferent de ce fac SUA. Dar aceste recalibrări ar trebui să fie gestionate după regulile stabilite de noi - nu după un calendar artificial. Dacă ieşim din unipolaritate, timing-ul şi natura recalibrării înseamnă totul. De ce să provocăm schimbări geopolitice în condiţii puţin favorabile nouă, doar de dragul experimentării?
Chiar dacă Statele Unite decid în cele din urmă că a venit vremea să regândească valabilitatea garanţiilor de securitate oferite Europei, ar trebui să facă acest lucru într-un mod în care lasă stabilitate în urma sa, şi nu instabilitate, sub forma pericolului redeşteptării unor falii tradiţionale de securitate cu efecte seismice - fiind nevoită să plătească încă o dată o factură deja platită de trei ori secolul trecut. Astfel ne-am întoarce exact în punctul din care am plecat în urmă cu 60 de ani, doar că în condiţii mai puţin favorabile şi cu costuri mai mari decât dacă nu am fi renunţat la o instituţie care, cu toate imperfecţiunile sale, aduce servicii importante Republicii Americane (articolul 5, în ciuda goliciunii sale aparente, continuă să fie o poliţă de asigurare împotriva revizionismului rus).     

Wess Mitchell este preşedinte al Center for European Policy Analysis (CEPA), un think-tank din Washington D.C. dedicat studierii tendinţelor geopolitice din Europa Centrală şi de Est.