Coşmarul francez la Cupa Mondială

Eşecul echipei Franţei la Cupa Mondială nu numai că a reaprins retorica rasistă a extremiştilor, dar repune în discuţie patriotismul multirasial şi problema identitară franceză.  

După ce Franţa a părăsit competiţia fără nicio victorie încă din faza grupelor, jucătorii, dintre care mulţi sunt de culoare şi provin din familii de imigranţi, au fost acuzaţi de presă şi chiar de oamenii politici de lipsă de patriotism.

Motto-ul “Toţi împreună pentru un nou vis”, s-a transformat într-un coşmar pentru Les Bleus. După ce atacantul de culoare Nicolas Anelka l-a înjurat pe antrenorul său Raymond Domenech în pauza meciului pierdut cu 2-0 în faţa Mexicului, jucătorii au refuzat să se antreneze pentru meciul decisiv cu Africa de Sud în semn de protest. Mai mult, căpitanul echipei Patrice Evra s-a plâns că „există un trădător printre noi pe care trebuie să-l eliminăm”. Vinovatul a fost depistat în persoana preparatorului fizic al echipei iar acesta a fost agresat de Evra pentru că ar fi divulgat presei discuţiile jucătorilor din vestiar.
    
După ce Jean-Louis Valentin, managerul general al federaţiei franceze de fotbal, a demisionat exasperat de starea echipei, preşedintele Sarkozy a trimis-o pe Roselyne Bachelot, ministrul sportului şi sănătăţii la faţa locului pentru a vorbi cu antrenorul şi jucătorii. Dezastrul nu a mai putut fi însă împiedicat.

Corul criticilor

„Dezertorii”, „Impostorii” şi „Răzmeriţă”, au titrat ziarele franceze. Şi în mediul politic prestaţia echipei naţionale a fost taxată. „Această echipă este o caricatură a Franţei. A fost un show patetic”, a spus ministrul de externe Bernard Kouchner.  Ministrul educaţiei, Luc Chatel s-a declarat şocat de faptul că Evra, căpitanul francezilor, nu a cântat Marseilleza iar antrenorul Domenech a refuzat să dea mână la sfârşitul meciului cu managerul Africii de Sud.

“Decadenţa echipei franceze spune ceva despre slăbiciunea Franţei, o societate unde banii sunt cei mai importanţi”, afirma la rândul său Francois Bayrou, liderul partidului de centru-dreapta MoDem.

Nici sindicatele n-au fost încântate că fotbaliştii le-au împrumutat metodele, intrând în grevă şi refuzând să se antereneze. „Grevele sunt principalul instrument al muncitorilor împotriva opresiunii. Fotbaliştii nu o să piardă însă nicio zi de plată”, spune Eric Aubin, delegat naţional al confederaţiei sindicale CGT, citat de „Wall Street Journal”.


Moartea patriotismului multirasial?

Cu mulţi jucători de valoare, care evoluează în campionate puternice din Europa, echipa de fotbal a Franţei ajunsese să fie considerată un simbol al patriotismului multi-rasial după ce a câştigat Campionatul Mondial în 1998.

De atunci aşteptările faţă de rezultatele sale au rămas mari, dar la fel au fost şi decepţiile. În 2006, eliminarea starului Zidane după un gest nesportiv în finală a dus la eliminarea Franţei şi la un scandal care a ţinut prima pagină a ziarelor din toată lumea. În actuala campanie de calificare la CM, Franţa a reuşit să se califice in extremis în urma unei faze controversate, în care Thierry Henry a preluat mingea cu mâna, fapt nesancţionat de arbitru.

După părăsirea competiţiei jucătorilor şi mai ales celor de culoare şi copiilor de imigranţi, li se reproşează că nu sunt legaţi de valorile franceze şi că sunt lipsiţi de onoare naţională.

Filozoful Alain Finkielkraut, un critic al eşecului de asimilare a imigranţilor din Franţa, i-a comparat pe jucători cu tinerii care au provocat haos în suburbiile pariziene. „Avem dovada acum că echipa Franţei nu este o echipă, ci o bandă de huligani, care nu cunoaşte decât moralitatea mafiei”, a susţinut el.

Fadela Amara, secretara de stat pentru urbanism, şi ea de origine algeriană, a avertizat că reacţiile după înfrângerea echipei au o încărcătură rasială.
„Există o tendinţă de a etniciza ce s-a întâmplat. Oamenii se îndoiesc că cei cu background de imigranţi sunt capabili să respecte naţiunea”, spune Amara. Mai mult, ea avertizează că actuala dezbatere le dă apă la moară extremiştilor din Frontul Naţional.

Istoricul Philippe Tetart explică acest val de critici prin confuzia identitară franceză. „Există un disconfort faţă de creşterea numărului de imigranţi şi faţă de atitudinile copiilor lor. Cert este că ne confruntăm în Franţa cu probleme de nesupunere, iar aceşti fotbalişti sunt o reflecţie a acestor probleme”, a spus el pentru „New York Times”.

Muniţie pentru extremişti

Componenţa rasială a echipei franceze a fost multă vreme una dintre temele predilecte ale extremei drepte din Franţa. Nici de data aceasta reprezentanţii Frontului Naţional n-au pierdut ocazia să iasă la rampă.

Marine Le Pen, vicepreşedinte şi fiica fondatorului FN, a criticat „o echipă ai cărei jucători se poartă egoist, individualist şi care luptă mai mult pentru contracte de publicitate decât pentru ţara lor”. „Majoritatea dintre ei consideră că sunt parte a unei alte naţiuni sau au o altă naţionalitate”, a adăugat ea.

Realitatea este că jucătorii nu sunt străini, ci cetăţeni francezi. Patrice Evra este fiul unui diplomat din Guinea, născut în Senegal, dar a cărui familie s-a mutat în Franţa când avea doar cinci ani, relatează CNN. Mulţi dintre jucătorii de culoare, inclusiv Henry şi Anelka, sunt copii unor francezi din departamentele de peste mări. Alţii, precum Zidane, s-au născut în Franţa din părinţi imigranţi veniţi din Africa de Nord şi de Vest.

Într-un moment în care teama faţă de imigraţie şi faţă de Islam este în creştere, diversitatea, care era lăudată atunci când echipa avea rezultate, este înfierată în caz de eşec. Până la urmă există şi un contraexemplu: actuala naţională a Germaniei, una dintre formaţiile cu cel mai bun joc de echipă, are în lot nemţi polonezi, turci, bosniaci şi ghanezi. Şi astăzi are şansa de a ajunge în finală.