Noii atentatori la adresa Convenţiilor de la Geneva

Noii atentatori la adresa Convenţiilor de la Geneva

Arhiva FP. Zilele acestea se aniversează şase decenii de când Convenţiile de la Geneva încearcă să protejeze civilii prinşi între forţe militare aflate în conflict deschis. Ediţia nr. 3 a FP România (aprilie/ mai 2008) arăta cine sunt noii atacatori ai drepturilor civililor – nu doar teroriştii, ci şi cei care luptă împotriva lor.

Convenţiile de la Geneva îi protejază pe civili şi pe soldaţi de atrocităţile războiului. Însă aceste reguli de luptă, câştigate cu mare greutate, şi-au pierdut forţa din cauza unui dezechilibru: Teroriştii le ignoră, iar guvernele le găsesc din ce în ce mai demodate şi mai depăşite. Cu fiecare încălcare a lor, războiul devine mai sângeros pentru toată lumea.

„Convenţiile de la Geneva sunt depăşite”

Da, dar numai în micile detalii. Legile conflictelor armate sunt vechi; ele datează de mii de ani, din codurile războinice ale Greciei antice. Însă aceste moderne Convenţii de la Geneva, care reglementează tratamentul soldaţilor şi al civililor în vremuri de război, îşi au originile în 1859, an în care omul de afaceri elveţian Henri Dunant avea să fie martorul urmărilor sângeroase ale bătăliei de la Solferino. Scandalizat de suferinţele atroce ale răniţilor, el a pus bazele a ceea ce mai târziu s-a numit Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, care a făcut apoi lobby pentru instituirea unor reguli de imbunătăţire a tratamentului aplicat combatanţilor răniţi.

Zeci de ani mai târziu, când efectele devastatoare ale celui de-al doilea război mondial aveau să demonstreze necesitatea unei protecţii lărgite, au fost create Convenţiile de la Geneva. Aceste sunt un fel de „declaraţii de drepturi” care guvernează tratamentul victimelor, prizonierilor de război şi civililor în zonele de război.

Desigur, iniţiatorii lor nu şi-au imaginat probabil niciodată vreun conflict precum războiul împotriva terorismului sau combatanţi de tipul al-Qaeda. Dintotdeauna, Convenţiile au avut în vedere în primul rând războaiele între state. Din cauza aceasta, unele reguli de protecţie instituite prin aceste legi au ajuns astăzi să pară cam demodate. (…)

Convenţiile nu pot preveni războaiele – nici nu şi-au propus-o vreodată – însă ele pot ajuta civilii nevinovaţi, pot proteja soldaţii de suferinţe inutile, pot limita consecinţele fizice ale războiului şi chiar pot creşte şansele unei încetări a focului şi a obţinerii unei păci. Convenţiile au ca fundament prevenirea suferinţelor în război, ceea ce le conferă legitimitate în cazul oricărei persoane afectate de conflict, oriunde şi oricând. Acest lucru nu poate fi numit „demodat” sau „depăşit”.

„Convenţiile nu se aplică pentru al-Qaeda”
 
Greşit. Poziţia administraţiei Bush de după 11 septembrie 2001 a fost aceea că războiul global împotriva terorismului este un altfel de război, unul în care Convenţiile de la Geneva nu se pot aplica. Este adevărat că legile nu specifică în mod clar războaie împotriva unor actori non-statali precum al-Qaeda. (...)

Aşadar, de ce fel de tratament ar trebui să aibă parte al-Qaeda? Convenţiile conţin o secţiune – Articolul 3 – care-i protejează pe toţi, indiferent de statut, chiar dacă sunt spioni, mercenari sau terorişti, şi indiferent de tipul de război în care luptă. Acelaşi articol interzice tortura, tratamentul cu cruzime sau uciderea prizonierilor, cere ca răniţii să primească îngrijiri şi spune că orice proces trebuie să fie condus de tribunale normale, respectând procedurile. În 2006, Curtea Supremă a SUA a declarat că cel puţin acest Articol 3 se aplică suspecţilor al-Qaeda deţinuţi. Cu alte cuvinte, regula se aplică chiar şi în condiţiile în care al-Qaeda o ignoră. (...)

„Convenţiile de la Geneva îi transformă pe soldaţi în criminali de război”

Doar pe cei care comit crime de război. Secole la rând, statele şi-au pedepsit proprii soldaţi pentru încălcarea legilor războiului, precum tratamentele rele aplicate prizonierilor sau uciderea civililor. Convenţiile de la Geneva identifică încălcări pe care statele trebuie să le pedepsească, inclusiv crima consumată în afara bătăliei, cauzarea unor mari suferinţe civililor şi interzicerea unui proces corect prizonierilor, iar majoritatea ţărilor au legi care pedepsesc aceste crime. Armata SUA, spre exemplu, a investigat sute de soldaţi pentru abuzuri comise în Irak şi Afganistan, pronunţând zeci de condamnări. Canada a condamnat mai mulţi membri ai contingentului său de menţinere a păcii pentru uciderea unui tânăr somalez în 1993. (...)

„Convenţiile împiedică interogarea teroriştilor”

Fals. Dacă aţi văzut un film clasic precum „Marea Evadare”, probabil ştiţi că prizonierii de război sunt obligaţi să dezvăluie inamicului doar numele, rangul, data naşterii şi numărul de serie militar. Însă Convenţiile de la Geneva nu interzic anchetatorilor să întrebe mai mult. De fapt, legile au fost scrise cu gândul că statele îşi vor ancheta la sânge prizonierii, iar pentru reglementarea acestui lucru s-au scris reguli clare.

Într-un război interstatal, orice formă de coerciţie este interzisă, respectiv anumite ameninţări, insulte sau pedepse aplicate prizonierilor care nu vor să răspundă; pentru toate celelalte războaie, tortura şi tratamentul cu cruzime sau degradant sunt interzise. Însă interogarea prizonierilor este perfect legală; pur şi simplu ea trebuie făcută într-o manieră care respectă demnitatea umană. (...)

„Convenţiile de la Geneva interzic asasinatele”

Nu chiar. Războiul presupune uciderea inamicului şi, deşi convenţiile de la Geneva definesc limitele „suferinţelor inutile” provocate soldaţilor, ele nu încearcă sub nici o formă să scoată războiul în afara legii. Asasinarea inamicului atunci când ostilităţile au fost declarate nu numai că este permisă, ci şi presupusă. Însă la baza convenţiilor stă „principiul distinctiv” care interzice ţintirea deliberată a civililor. Statele Unite susţin că au dreptul să-i localizeze şi să-i ucidă pe terorişti oricând, ca pe nişte soldaţi obişnuiţi; însă convenţiile îi consideră pe aceşti indivizi drept nişte cvasi-civili, care pot fi luaţi în vizor şi ucişi „doar atâta vreme cât ei iau parte direct la ostilităţi”. (...)

Pentru ţările europene şi alte ţări care resping ideea unui „război” împotriva terorismului, asasinatele premeditate sunt considerate în mod special respingătoare, atâta vreme cât legile internaţionale interzic statelor să pună la cale pe timp de pace asasinate neautorizate de lege. Există excepţii foarte clare de la această regulă, spre exemplu situaţia în care un ofiţer trebuie să se apere pe sine sau pe altcineva în faţa unui pericol iminent. În acest scop, un kamikaze care se îndreaptă către mulţime poate fi asasinat în mod legal, ca ultimă soluţie. În schimb, suspecţii de terorism – indiferent dacă plănuiesc un nou atac sau vor să fugă – trebuie capturaţi şi judecaţi. (...)

„Nici o naţiune nu dispreţuieşte mai tare Convenţiile de la Geneva decât SUA”

Este o afirmaţie absurdă. Atunci când gloanţele ies de pe ţeavă, regulile încep să fie încălcate. Măsura în care o armată respectă Convenţiile de la Geneva ţine de profesionalismul, antrenamentul şi etica sa. Legat de acest lucru, supunerea SUA faţă de prevederile convenţiilor a fost admirabilă, depăşind de departe armatele multor ţări sau mişcări de gherilă, care ignoră în mod regulat până şi cele mai fundamentale prevederi.

Armata SUA se mândreşte foarte tare cu faptul că-şi învaţă soldaţii regulile civilizate ale războiului: să respecte onoarea şi disciplina militară, să detensioneze relaţiile cu civilii şi să aspire către obţinerea unei păci durabile. (...)

Este extraordinar de important ca Statele Unite să-şi reafirme angajamentul faţă de Convenţii, de dragul reputaţiei lor, dar şi de dragul convenţiilor. Cei care se bizuie pe logica fragilă potrivit căreia, deoarece al-Qaeda nu tratează cu seriozitate convenţiile, nici Statele Unite nu ar trebui s-o facă, nu reuşesc să intuiască haosul pe care-l va suferi lumea în schimbul acestor reguli. (...)

Fragment din eseul "Reconsiderări: Convenţiile de la Geneva", de Steven R. Ratner, apărut în ediţia nr. 3 a FP România (aprilie/ mai 2008). Steven R. Ratner este profesor de drept la University of Michigan.