Complexul trecutului Ucrainei îi afectează viitorul

FP România nr.9.Ucraina, un stat vechi şi totuşi nou pe harta lumii, încă nu s-a împăcat cu trecutul. De la câştigarea independenţei, în 1991, crizele politice s-au ţinut lanţ, ducând la divizări greu de anticipat după destrămarea URSS.

După aproape patru ani de la venirea la putere a pro-occidentalilor se constată o ruptură politică, lingvistică, religioasă şi economică între estul şi vestul ţării. În Răsărit, majoritatea vorbitorilor de limbă rusă susţin tot forţele politice ce promovează o mai mare apropiere de Moscova şi resping ideea aderării la NATO.

Ei au devenit şi mai vehemenţi după ce preşedintele Viktor Iuşcenko a interzis rusa ca a doua limbă în stat, iar Biserica Ortodoxă Ucraineană a anunţat că intenţionează să devină autocefală şi să nu mai depindă de Patriarhia Moscovei.

În Apus sunt mai numeroşi catolicii şi greco-catolicii, pe care ortodocşii îi acuză de prozelitism. Economia Ucrainei e şi ea la fel de divizată. Vestul ţării se bazează pe agricultură şi speră să-şi extindă piaţa de desfacere în Occident. Estul este puternic industrializat şi dependent de Rusia.

Problemele divergente lăsate de moştenirea sovietică - şi pe care Ucraina nu şi le-a rezolvat cu vecinii şi cu propriii cetăţeni - face ca această prăpastie între Estul şi Vestul ţării să se adâncească, putând merge până la desprinderea unor regiuni.

UMBRA LUI STALIN ŞI HRUŞCIOV

Anul acesta se împlinesc 76 de ani de la marea foamete din Ucraina, provocată de colectivizarea forţată a agriculturii, ordonată de Iosif Visarionovici Stalin, de pe urma căreia au pierit milioane de ţărani.

Preşedintele Viktor Iuşcenko a solicitat în mai multe rânduri ţărilor occidentale să califice foametea din 1933 drept un act de „genocid la adresa naţiunii ucrainene”. De fiecare dată, Rusia s-a opus cu înverşunare acestei campanii, pe care o consideră politizată şi naţionalistă.

Foarte mulţi analişti sunt de părere că fost una dintre marile catastrofe umane ale secolului trecut, şi trebuie recunoscută ca atare, dar maniera în care pun problema autorităţile de la Kiev riscă să inflameze şi mai mult relaţiile ruso-ucrainene. Acuzele Kievului la adresa Moscovei nu permit ca trecutul să fie îngropat - ceea ce au reuşit cu brio, de pildă, Franţa şi Germania.

Amplasarea flotei ruseşti în portul ucrainean Sevastopol, de la Marea Neagră, este un alt punct nevralgic al relaţiilor dintre Kiev şi Moscova. După destrămarea URSS, Ucraina a cerut în mod constant Rusiei o chirie mai mare pentru utilizarea portului.

Acordul actual de închiriere a acestei locaţii expiră în 2017, iar unii lideri de la Kiev ar prefera să nu fie prelungit, ceea ce sporeşte tensiunile legate de statutul Crimeei. În 1954, Nikita Hruşciov a transferat regiunea de la RSFR Rusă la RSS Ucraineană, printr-un simplu decret al Sovietului Suprem al URSS.

Locuită majoritar de etnici ruşi, aceştia doresc şi acum să-şi păstreze o cât mai mare apropiere de Moscova. La rândul său, Rusia ţine cu dinţii la prezenţa flotei sale în Marea Neagră, deoarece, susţin strategii militari, cine controlează această regiune poate controla Orientul Apropiat şi Mijlociu - iar de aici se vor extrage şi vor traversa până în 2020 circa 70% din importurile energetice ale Occidentului.

Potrivit Stratfor, dacă Ucraina se va desprinde de sfera de influenţă a Moscovei, atunci Rusia devine o putere pur defensivă, cu puţine şanse de a rezista unor presiuni, indiferent de unde ar veni acestea.

„Dependenţa Rusiei de Ucraina este mai mare decât pare la prima vedere. Ucraina găzduieşte toate legăturile de infrastructură, care merg spre Rusia, inclusiv tot ceea ce înseamnă conducte, căi ferate şi linii electrice. Cele două ţări sunt puternic interconectate, industria şi agricultura acestora formând aproape un tot unitar. În plus, Ucraina se întinde suficient de mult la est pentru ca un Kiev ostil să afecteze conexiunile de infrastructură ruseşti cu zona Caucazului.”

Mulţi foşti comandanţi ai flotei ruse la Marea Neagră consideră că nici o altă prezenţă militară rusească în străinătate nu poate înlocui baza navală de la Sevastopol.

FINAL POSIBIL NEFERICIT

Ucraina nu are probleme doar cu Rusia. Kievul reproşează chiar şi României că ar atenta la părţi din teritoriul său. Însuşi ministrul ucrainean al Apărării, Iuri Ehanurov, a declarat că Rusia şi România reprezintă ameninţări externe la adresa ţării sale. În consecinţă, Ucraina are chiar o strategie militară ce vizează combaterea acestor ameninţări. Kievul ar trebui să ştie că vecinii săi de la vest, Polonia şi România, sunt printre cei mai puternici susţinători ai integrării Ucrainei în NATO şi UE.

În loc să actualizeze problemele din trecut, politicienii ucraineni s-ar putea gândi la situaţia dintre România şi Ungaria dinaintea aderării la NATO şi UE. Astăzi, discursul naţionalist nu mai aduce voturi şi nu mai este atât de des utilizat, iar guvernele de la Bucureşti şi Budapesta au ajuns să ţină şedinţe comune, în timp ce cooperarea regiunilor vecine a adus beneficii şi bani europeni ambelor părţi.

În acest moment, Ucraina traversează o perioadă grea, marcată de disensiuni la guvernare, criză economică şi conflicte cu vecina puternică de la est. Toate acestea riscă să o împingă spre un regim autoritar şi chiar către o sciziune, consideră analiştii.

„Dorinţa unei mâini de fier s-a consolidat pe fondul crizei economice”, susţine Volodimir Fesenko, directorul Centrului de Studii Politice Penta, din capitala ucraineană.

Diviziunea dintre vestul naţionalist şi estul şi sudul rusofile ar putea, în lipsa unui lider naţional care să se poată baza pe sprijinul întregii populaţii, să elimine pericolul dictaturii; dar ar putea antrena, în schimb, o scindare a ţării, în contextul apropiatelor noi alegeri prezidenţiale, crede Fesenko.

Viorica Marin este jurnalistă de politică internaţională la cotidianul Adevărul.