Branding de ţară a la russe: Moldova neguvernabilă - web-exclusive FP România

Oana Popescu: Rusia poate recâştiga deplin influenţa asupra Moldovei prin definirea republicii ca instabilă. Pentru UE instabilitatea contează mai mult decât cauzele ei. România împarte cu UE şi cu SUA o responsabilitate şi faţă de tinerii din Chişinău, şi faţă de acceptarea jocului de putere din Republica Moldova.

Asemănarea exterioară cu revoluţiile portocalii specifice zonei, dar şi amintirea propriului nostru moment de cotitura din 1989 ne fac probabil pe mulţi să privim imaginile de la Chişinău într-o lectură care pare să vină de la sine: comuniştii s-au impus din nou în Moldova, prin alegeri de o corectitudine îndoielnică, iar tinerii din opoziţie au ieşit, furioşi, în stradă, pentru a contesta rezultatul şi a cere dreptate.

Situaţia de la Chişinău ar trebui însă tratată cu mult mai multă prudenţă şi cu o doză de scepticism adecvată situaţiei deloc simple şi clare a momentului şi a regiunii. Aş propune, aşadar, o altă ipoteză de lucru. Încă dinaintea schimbării administraţiei americane, anul trecut apar semne clare că Washingtonul şi-a identificat drept prioritate zero zona Afganistan-Pakistan-Iran-Orientul Mijlociu. Apar speculaţii că în jocul echilibrului de putere global, au fost “cedate” Rusiei, mai explicit sau mai voalat, statele din Caucaz şi zona Mării Negre, contra sprijinului Moscovei în Afganistan şi Iran. La puţin timp după aceea, Georgia este invadată de trupele ruseşti şi vede perspectiva MAP-ului îndepărtându-se dramatic. Rusia avertizează că poate urma Ucraina. Tulburările în zona Sevastopol-Crimeea sunt urmate de un cvasi-colaps financiar şi de disoluţia autorităţii, într-o ţară unde preşedintele înregistrează un record negativ absolut de sub 3% popularitate.

O ţară săracă, acum şi instabilă

Republica Moldova rămâne, prin comparaţie, o oază de stabilitate. O ţară săracă, guvernată de comunişti, dar mică, deci mai uşor gestionabilă, stabilă şi aflată pe o traiectorie europeană parcă mai limpede decât celelalte.

Rusia continuă să joace tare în relaţie cu Europa şi cu SUA, dar joacă pe atât de multe fronturi şi trece de la o cerere la alta cu atâta viteză încât nu apucă să-şi consolideze câştigurile şi riscă să-şi fragilizeze astfel poziţia. Consfinţirea influenţei ruseşti şi în Moldova este pasul natural care închide cercul şi marchează definitiv recâştigarea sferei de influenţă ex-sovietice şi îndepartarea UE. Or, de ce anume se teme UE cel mai mult când ia în calcul perspectiva aderării unui stat? De instabilitate. Când au aparut primele semne de divorţ al Occidentului de Saakaşvili? Când acesta a părut să piardă controlul asupra situaţiei din Georgia. Când s-a îndepărtat UE vizibil de Ucraina? Când securitatea alimentării cu gaz a Vestului nu a mai fost asigurată, iar disensiunile între formaţiunile politice de la Kiev au făcut imposibilă identificarea unui partener de dialog capabil să ţină situaţia sub control. Ce înseamnă acum instabilitatea în Moldova, scenele cu vandalism de stradă, victime nevinovate şi instituţii ale statului asediate? Ingredientele unui scenariu perfect care spune “iată o ţară căzută pradă anarhiei, incapabilă să se autoguverneze”. Puţin mai contează pentru UE cine este de vină şi “cine a început” – rezultatul este la fel de generator de spaime şi respingere faţă de Chişinău.

Enorma dilemă a opoziţiei

Rusia, pe de altă parte, nu riscă nimic dacă susţine din umbră asemenea manifestaţii – profitând de solidele pârghii economice, sociale şi politice de care poate uza şi de fragilitatea statului în toate cazurile de mai sus. Dacă regimul Voronin este răsturnat, opoziţia, fragmentată şi incapabilă să formeze o coaliţie solidă, nu va fi în stare să se instaleze la conducere. Câştigători în alegeri, şi cu fraudă, şi fără (după cum arătau toate sondajele anterioare scrutinului), comuniştii vor păstra controlul. Scopul Rusiei este atins prin simpla generare a unui climat de haos, care lasă Moldova fără unicul atu ce o deosebea în faţa UE de Georgia sau Ucraina. Ba mai mult, comuniştii ies din acest episod electoral-revoluţionar (care la urne nu arăta nici pentru ei grozav) drept unicii garanţi ai stabilităţii şi “liniştii”, în timp ce opoziţia nu face decât să se arate slabă şi divizată.

Opoziţia moldoveană se află acum, prin urmare, în faţa unei enorme dileme, care nu se poate termina decât prost pentru ea. Să-şi asume protestele şi să se aseze pe valul popular – dar atunci se va aşeza în fruntea unei mişcări pe care nu a generat-o, nu o controlează şi dacă situaţia degenerează în sânge şi escaladarea violenţelor (iar Moscovei îi este foarte uşor să o facă să degenereze), răspunderea îi revine. Sau să nu îşi asume protestele, să rămână în continuare deoparte – caz în care, în vidul de autoritate, tot comuniştii au o mai mare capacitate de regrupare şi vor prelua iniţiativa.

Responsabilităţile Occidentului

Ce mai poate face România în această situaţie pentru o Moldovă a cărei soartă pare pecetluită? Să realizeze în primul rând, cu realism, ca ţara vecină nu se află nicidecum, aşa cum electoral se străduiesc unii să acrediteze, într-un moment providenţial, la doar un pas de Marea Unire. Orice reacţie afectiv-naţionalistă ne va reduce aşadar capacitatea de răspuns raţional şi credibil în plan extern. Din contra, Republica Moldova se află într-un moment de cumpănă, în care, pe fondul scăderii interesului occidental pentru extinderea către Est, degenerarea în violenţă a evenimentelor de la Chişinău (spontană sau “stimulată”) ar oferi argumente suplimentare celor care doresc să ţină ţara vecină la distanţă. UE nu mai crede în revoluţiile portocalii, pe care Moscova a ştiut să le discrediteze cu desăvârşită artă, arătându-le drept lovituri de stat, realizate de exaltaţi care ulterior se dovedesc incapabili să coalizeze în jurul lor o clasă politică responsabilă şi democratică.

Dintr-o evidentă dorinţă a Occidentului de a face pace cu Moscova şi de a favoriza o vecinătate stabilă chiar şi sub control rusesc de facto, decât una democratică dar supusă tensiunilor interne şi externe, OSCE s-a grăbit să salute atât acordul lui Voronin cu transnistrenii, cât şi alegerile “în mare, corecte”. Puţin probabil ca această atitudine să fie reversibilă acum, deşi asta nu înseamnă nicidecum că Bucureştiul ar trebui s-o aprobe, fie şi tacit. În schimb, ceea ce România are datoria să amintească fără preget partenerilor europeni şi americani este pericolul extrem al căderii unei noi Cortine de Fier la graniţa de răsărit a UE şi NATO. Precedenta a aruncat estul continentului în înapoiere o jumătate de secol. Căderea într-o profundă criza economică şi guvernare nedemocratică, deliberat parazitară, a spaţiului de lângă noi este o ameninţare directă de securitate pentru ţara noastră. Iar România împarte cu UE şi cu SUA o responsabilitate faţă de Republica Moldova şi faţă de tinerii care de bună credinţă si cu reala dorinta de libertate si democratie au ieşit în centrul Chişinăului. În plus însă, responsabilitatea Occidentului este şi faţă de sine însuşi, pentru că jocul de putere pe care acesta pare a fi pe cale să-l accepte acum riscă să se transforme într-o gravă eroare strategica pe termen lung, care poate afecta profund stabilitatea continentului şi a lumii, subminând statutul UE şi NATO, făcându-le şantajabile.

Oana Popescu este consiliera de politică externă a Preşedintelui Senatului. Articolul este scris în nume personal.