Bomba din Crimeea

Defilare rusească la Sevastopol de Ziua Marinei

Comentariu. În 2010, administraţia Obama ar putea să se confrunte cu ciocniri ruso-ucrainene în Crimeea, un teren fertil pentru provocări. Pentru cei mai mulţi ruşi, Ucraina este „Mica Rusie“. Iar cu alegerile prezidenţiale ucrainene, Rusia are o nouă şansă să-şi dovedească această poziţie.

Puţini vecini sunt mai apropiaţi decât Ucraina şi Rusia. Ambele sunt la origine ţări slavice estice şi ortodoxe şi au făcut parte dintr-un singur stat vreme de peste trei secole. Totuşi, afinitatea culturală nu naşte neapărat prietenie.

În timp ce ucrainenii sunt, firesc, preocupaţi zilele acestea de căderea economică a ţării lor, o altă criză - pe care Rusia pare decisă să o provoace, poate chiar la începutul anului 2010 - va viza soarta Crimeei. Regiunea autonomă cu 2 milioane de etnici ruşi, ucraineni şi tătari crimeeni este pentru moment parte din Ucraina, dar Moscova a susţinut recent că, de drept, ea ar trebui să aparţină Rusiei.

Boris Elţîn, primul preşedinte al Federaţiei Ruse post-sovietice, a făcut tot ce a putut să întărească suveranitatea Ucrainei şi integritatea ei teritorială. Insista ca Rusia să aleagă o cale a „dezvoltării interne", nu una „imperialistă". Aşa că, în mai 1997, Elţîn a promovat semnarea cu Ucraina a unor tratate care au împărţit bunurile vechii flote sovietice a Mării Negre între cele două ţări. Moscovei i-au fost garantaţi 20 de ani de închiriere a unei baze în Sevastopol, cel mai bun port al Crimeei, iar Rusia a recunoscut graniţele Ucrainei.

Războiul Putin-Iuşcenko

În 2000 a venit Putin. De la bun început, el şi-a exprimat simpatia pentru cei care au căutat să păstreze Uniunea Sovietică. La ultimele alegeri prezidenţiale din Ucraina, Putin l-a sprijinit deschis pe candidatul favorabil estului, Viktor Ianukovici, în timp ce oponentul pro-vestic al acestuia, Victor Iuşcenko a fost otrăvit cu dioxină. Deşi implicarea Kremlinului nu a fost niciodată dovedită, efectul atacului i-a împins pe Iuşcenko şi revoluţia sa portocalie la putere.

De atunci, relaţiile dintre Ucraina şi Rusia au mers spre tot mai rău. În ianuarie 2006 şi ianuarie 2009, Rusia a tăiat aprovizionarea cu gaze a Ucrainei, o rută-cheie de transport spre Europa Occidentală.

În 2008, când Statele Unite au făcut campanie pentru admiterea Ucrainei în NATO, Putin a replicat ameninţând că va pune capăt chiar existenţei acestei ţări. Mai târziu în acelaşi an, în august, când Moscova a trimis 8.000 de militari din Crimeea să lupte împotriva Georgiei, Iuşcenko a jurat că le va bloca întoarcerea şi a trimis Georgiei rachete cu care au fost doborâte mai multe avioane de război ruseşti.

Lista de plângeri a Moscovei este lungă, şi se tot lungeşte: Ucraina a trimis soldaţi în apărarea Georgiei; Ucraina a expulzat persoane suspectate pe nedrept că ar fi fost ofiţeri de securitate ruşi; Ucraina face acuzaţii neadevărate că Rusia ar transporta armament greu pe teritoriul ucrainean fără permisiune; Kievul se plânge prea mult în legătură cu instalaţiile ruseşti din Crimeea şi este paranoic în legătură cu emiterea de paşapoarte ruseşti în zonă.

Viitor incert

Toate aceste probleme ar putea avea un deznodământ în ianuarie. Cei doi candidaţi prezidenţiali cu şanse reale sunt liderul opoziţiei (şi fostul favorit al lui Putin) Ianukovici şi primul ministru Iulia Timoşenko. De data aceasta, Timoşenko pare să fie candidatul preferat de Putin. Crimeea este o carte necunoscută. Ce va face Kievul dacă alegerile se termină în impas? Iuşcenko, actualul preşedinte care acum îl preferă pe Ianukovici, controlează armata ucraineană şi serviciul de securitate, în timp ce Moscova o preferă pe Timoşenko, care controlează ministerul de interne.

Kremlinul este bănuit că are legături cu grupurile na- ţionaliste ruse din Crimeea, care organizează proteste în mod regulat. O intervenţie militară directă este puţin probabilă, dar trupele ruseşti de la baza din Sevastopol au avut în ultima vreme contacte tensionate cu autorităţile ucrainene şi există posibilitatea unor confruntări violente.

Cu Rusia căutând să îşi reînnoiască contractul de închiriere asupra bazei din Sevastopol şi cu Iuşcenko din ce în ce mai confruntaţional, implicarea în lupta pentru putere de la Kiev reprezintă o prioritate majoră pentru Kremlin.

Statele Unite au un rol central în evoluţia situaţiei din Crimeea, în condiţiile în care au transmis asigurări substanţiale de securitate Ucrainei, în 1994, pentru a determina Kievul să renunţe la capacităţile sale nucleare. Vestea bună este că, după toate probabilităţile, este de-ajuns ca preşedintele Barack Obama să ia apărarea Ucrainei în faţa intimidărilor ruseşti, dar asta în mod clar, cu voce tare şi la timp. ;

Anders Åslund este bursier la Institutul Peterson pentru Economie Internaţională şi autor al volumului How Ukraine Became a Market Economy and Democracy.

Adaptare după ediţia curentă a FP România.