Apocalipsa după consum

Consumul de resurse minerale finite pe care stilul nostru de viaţă îl încurajează va duce la dispariţia civilizaţiei, chiar a speciei, aşa cum locuitorii din Insula Paştelui au pierit consumându-şi propria resursă regeneratoare – pădurea.

Articol apărut în numărul 15 (martie/aprilie 2010) al revistei FP România

Producţia de film de la Holywood ne-a obişnuit de mult cu filme post-apocaliptice, de două feluri: perioada imediat următoare unui cataclism sau descrierea unei lumi de după 20, 30 sau 100 de ani. Cele din ultima categorie sunt mai rare în ultimul timp, însă recent “Cartea lui Eli” (regia Albert şi Allen Hughes) revine asupra genului, cu o tentă spiritualistă. Eroul îşi găseşte salvarea personală, dar şi pe a umanităţii, prin salvarea ultimului exemplar existent al Bibliei. Substratul filmului este însă consumul şi relaţia umanităţii cu obiectele pe care le produce. Întrebat despre lumea dinainte, Eli spune că “înainte nu cunoşteam valoarea lucrurilor şi aruncam obiecte pentru care astăzi ne omorâm între noi”. 
Tipul acesta de producţii are avantajul că poate prezenta într-un limbaj comun şi uşor de digerat preocupările intelectuale, etice şi politice ale vremii în care au fost produse. Acum, la sfârşitul primului deceniu al secolului XXI, întrebarile predominante sunt legate de modul în care omenirea consumă. Aceasta nu pentru că, după un eventual război total, ne vom pierde capacitatea de acces la mărfuri şi obiecte, ci pentru că, de fapt, apocalipsa însăşi va fi efectul modului în care consumăm astăzi. Cel puţin aşa susţine Jarred Diamond şi, alături de el, economişti, antropologi sau geografi preocupaţi de acest subiect: consumul de resurse minerale finite pe care stilul nostru de viaţă îl încurajează va duce la dispariţia civilizaţiei, chiar a speciei, aşa cum locuitorii din Insula Paştelui au pierit consumându-şi propria resursă regeneratoare – pădurea.

Valoarea responsabilităţii
O serie de evenimente interdependente au adus aceste preocupări în prima scenă a lumii: schimbarea climatică, apropierea (sau depăşirea) pragului maxim de extracţie petrolieră, emergenţa economiilor BRIC (Brazilia, Rusia, India şi China) cu armatele lor de consumatori, dezvoltarea reţelelor paralele, economice dar şi teroriste, biotehnologia şi nu în ultimul rând criza sistemului economic pe care o traversăm astăzi. Unul dintre răspunsurile imediate în Europa de Vest, şi pe alocuri în SUA, a fost o reorientare catre responsabilizarea si responsabilitatea consumatorului - de fapt, consumul responsabil ca indice al spiritului civic. Efectele presiunii consumatorilor au fost aproape instantanee, mulţi dintre producători prezentându-se în calitate de corporaţii cu responsabilitate în ceea ce priveşte mediul.
Dacă anii '80 şi '90 au fost dominaţi de responsabilitatea socială (efect al de-localizarii producţiei şi a inchiderii de manufacturi vestice dublate de apariţia sweat-shop-urilor estice sau sudice), în următorii 20 de ani vom asista la creşterea importanţei responsabilităţii faţă de mediu. Câştigul cel mai mare ar putea să nu mai vină doar din clasica balanţă a costurilor mici de producţie, ci şi din recompensarea dimensiunii etice de către cumpărători. În cazul generalizării unei astfel de tendinţe s-ar putea evita o catastrofă de tip Insula Paştelui la nivel planetar. Consumul în sine va deveni o chestiune de etică, morală şi în ultimă instanţă religioasă, salvarea globală venind din relaţia sănătoasă cu mediul şi cu obiectele de consum. Minimalismul, detaliul şi calitatea sunt noile valori ale consumului, traduse şi prin reducerea deplasărilor pe distanţe mari, prin reorientarea spre comunitate etc.  Acestea ar fi argumentele şi previziunile optimiste.

Valoarea iresponsabilităţii
La un loc, BRIC ocupă mai mult de un sfert din suprafaţa globului şi includ peste 40% din populaţie. Potenţialul de consum al acestei populaţii este enorm şi este de aşteptat ca etica sa în consum să aibă alte forme de manifestare decât cele din Europa de Vest, apetitul fiind mai mare decât îngrijorarea faţă de mediu. Lor li se adauga N11 (the Next 11, urmatoarele 11 state cu potential demografic si economic important) si care vor produce o piata interna de consum pentru care corporatiile internationale se vor lupta agresiv.
Aşa cum istoria ne-o dovedeşte, arderea rapidă a etapelor se face cu generarea de reziduuri importante. E greu să ne aşteptăm ca atât macro-economiile BRIC, cât şi cetăţenii-consumatori emergenţi să pună înaintea valorii competitivităţii economice, impuse de fundamentalismul de piaţă, valorile etico-morale vehiculate în ultimul timp. În plus, alianţa strategică din ce în ce mai explicită care leaga aceste ţări va reaşeza balanţa puterii (şi probabil accesul la resurse) din anii următori. Pe termen scurt si mediu, China a evitat efectele crizei prin crearea de consumatori interni cu profil asemanator celor din anii '90 din Vest. Acestia au reusit sa mentina stocurile pe minim, salvand astfel locuri de munca si mentinând o stabilitate relativă a pieţei financiare în China şi la nivel global (evitarea deflaţiei).Cum vor alege să (se) consume economiile şi locuitorii BRIC şi N11, rămâne de văzut.  Responsabilitatea însă nu cade exclusiv asupra consumatorului, ci a întregului ansamblu financiar-economic, care este în plin proces de regândire. Definiţiile termenilor economici şi aplicarea lor vor trebui să se adapteze noilor condiţii ale ansamblului format din  consumatori, producatori, acces la resurse si relaţii geo-politice.
    
Alexandru Bălăşescu este doctor în antropologie.