Andrei Pleşu: Trenul ratat de România în 1989

FP România nr. 13. La 20 de ani de la Revoluţie, FP România publică un text scris de Andrei Pleşu în 1990, dar  nepublicat, care este valabil şi astăzi. N-am fost pregătiţi pentru marea schimbare şi n-am înţeles că dacă vrem cu adevărat să începem această schimbare radicală, trebuie să începem cu noi înşine, susţine fostul ministru de externe.

Când, la sfârşitul anului trecut (decembrie 1989), regimul comunist din România s-a prăbuşit, nimeni, dar absolut nimeni nu era pregătit pentru o noutate de asemenea anvergură. Deşi toată lumea sperase, decenii întregi, să se ajungă aici, deşi toată lumea aştepta de mult, cu un patos mut, să se întâmple ceva, în clipa în care evenimentul aşteptat s-a produs, toţi am reacţionat cu un amestec de euforie şi perplexitate. Dar nici perplexitatea, nici euforia nu sunt substanţa optimă a unui reînceput... E ca şi cum am fi stat cu toţii pe un peron mizer, privind furtiv în direcţia unui tren care nu mai venea.

Tranziţia către ce?

Şi, deodată, ca prin farmec, trenul soseşte. Ne aflăm faţă în faţă cu incredibilul, cu miracolul pur. Trenul opreşte brusc lîngă noi, palpabil, sonor, învăluit în aburi calzi. Iar noi privim sideraţi, urlăm de bucurie, ne îmbrăţişăm unii cu alţii, după care constatăm că, de fapt, nu sîntem încă gata de plecare. Avem bagajele nefăcute (şi, de altfel, n-am reflectat niciodată ce luăm cu noi şi ce nu), avem o imagine neclară a destinaţiei spre care pornim, a traseului care ne aşteaptă.

Tot ce ştim e că nu mai vrem să întârziem nici o clipă pe peronul mizer pe care ne aflăm. Rezistaserăm, cataleptici, într-un pustiu arctic şi iată-ne preluaţi de valul unui dezgheţ brutal. Trecem, dintr-odată, de la frig la febră. Plutim.

Când însă beţia desprinderii de tărâmul constrângător al banchizei se şterge, ne trezim pe nepregătite într-o lume fără repere. Voluptatea derivei eliberatoare e de scurtă durată. Începe dubiul, teama şi, în cele din urmă, dezamăgirea; cea mai amară dintre dezamăgiri. Descoperim, melancolici, că e mai uşor să suporţi istoria, decît s-o faci.

Automutilarea civică din comunism

Simpla descriere a nepregătirii noastre e un portret al strâmbătăţii interioare pe care comunismul o impune firii omeneşti. Comunismul este campionul inegalabil al unei performanţe negative: el nepregăteşte oamenii, îi neisprăveşte.

Îi transformă, cu alte cuvinte, în vietăţi inconsistente, incapabile de iniţiativă, de acţiune riscantă, de răspundere asumată. Anexe ale unei tutele inflexibile şi generalizate. Comunismul - în care totul e politizat - dezvaţă de politic. Adică de participare, de viaţa solicitantă a cetăţii. Întrucât orice viaţă comunitară e, în regimurile comuniste, trucată (sub formă de „adunări spontane", „şedinţe", „acţiuni colective" etc.), omul devine, în adânc, un animal singuratic şi neîncrezător, o fiinţă fără reflexe civice, o non-persoană.

Organul comunicării şi al comuniunii se atrofiază. Limba însăşi devine o schemă organizată spre a camufla. Individul ajunge politiceşte idiot, în sensul originar, grecesc, al termenului: lipsit de instinct comunitar, izolat, asocial.

Să adăugăm că a nu te integra, a nu te angaja, a evita orice intersectare cu forma comunistă a civismului (singura acceptată de autoritatea de stat) este, în orice regim totalitar, singura modalitate de a-ţi salva sufletul. Prin urmare, nu numai acţiunea directă a politicii comuniste era deformatoare, ci şi reacţia intimă la care te obliga, efectul indirect al opresiunii. Căci trebuia să te mutilezi pentru a supravieţui.

Marea auto-mutilare era tăcerea: o tăcere unanimă, nici măcar elocventă. Pentru că nu atât refuzul de a participa la butaforia publică se vedea exprimat în această tăcere, cît o variantă tot mai compactă de resemnare. Iar resemnarea nu e niciodată pregătită să făptuiască; nici măcar să reflecteze asupra faptei posibile. Cu o comunitate atât de bine antrenată spre a se resemna, nu se poate construi nimic.

N-am fost pregătiţi pentru marea schimbare. Şi n-am înţeles că dacă vrem cu adevărat să începem această schimbare radicală, trebuie să începem cu noi înşine.

Andrei Pleşu este scriitor, o voce distinctă a vieţii intelectuale româneşti. În perioada post-decembristă a ocupat funcţiile de ministru al Culturii şi ministru de Externe.

Dosarele FP România

Cele mai puternice subiecte internaţionale din ediţia curentă a revistei FP România se referă la rolul telenovelelor în dezvoltarea societăţilor, la pandemia de gripă foarte nouă şi la nevoia irepresibilă de Dumnezeu. Plus antropologia ideii de multipolarism, lecţiile Imperiului bizantin pentru America sau raţiunea nebuniei lui Kim Jong Il.

Redacţia română a adaugat două ample dosare, cu perspective regionale. „Revoluţia continuă" arată unde au ajuns est-europenii, şi restul lumii, după două decenii de tranziţii. Printre autori: Petre Roman, Andrei Pleşu, Vladimir Tismăneanu, Vladimir Pasti, Sorin Adam Matei sau Istvan Rev - Ungaria, Walter Isaacson - SUA, Ekrem Dupanovici & Selma Podranovici - Bosnia Herţegovina.

„Afganistan: Ne retragem sau plusăm" pleacă de întrebarea „Ce caută România pe frontul afgan?" (Dar Germania sau Turcia?) şi analizează, cu ajutorul unor experţi europeni şi consilieri ai Casei Albe, strategia de contrainsurgenţă a generalului McChrystal, verigile slabe ale operaţiunilor NATO şi chiar posibilitatea păcii cu o anumită parte a talibanilor.