„Nimeni n-a recuperat potenţialul enorm al românilor din cele două Americi”
0
Dialog FP. Cu aliaţii prinşi în regiunea Af-Pak, ceea ce influenţează şi "resetarea" relaţiilor dintre SUA şi Rusia, are România nevoie de propriile-i “restartări” internaţionale?
Dosarul „Af-Pak - Noul front de Est al Europei” din FP România nr. 11 (iulie/ august) a trezit o întrebare capitală: date fiind împotmolirile aliate din Af-Pak plus nevoia de ajutorul Rusiei în regiune, se diluează implicarea de până acum a aliaţilor occidentali în zona Mării Negre. Există percepţia că într-acolo ar bate şi „resetarea” relaţiilor SUA, respectiv ale NATO, cu Rusia şi că aceasta s-ar face în detrimentul umbrelei de securitate occidentală de deasupra Europei Centrale şi de Est. Cu atât mai mult apare întrebarea: are nevoia România de propriile restartări ale relaţiilor externe?
Am invitat diferiţi experţi în relaţii internaţionale şi domenii conexe să analizeze o serie de întrebări care se pun şi în România. Un nou set de răspunsuri, pline de idei şi vehemenţă, vine de la Florin Diaconu – cercetător ştiinţific la Institutul Diplomatic Român: „Misiunile de diverse tipuri întreprinse, ani în şir, alături de aliaţii occidentali, pe ambele teatre de operaţiuni au fost modalitatea prin care s-au transferat către România cantităţi semnificative de know-how foarte modern în domeniul militar. O astfel de şansă România a mai avut doar în anii Primului Război Mondial.”
1. Cum poate fi reţinută atenţia aliaţilor occidentali în regiunea României / Mării Negre, într-o perioadă când aceştia sunt (obligatoriu) mai atraşi de frontul estic din Af-Pak? Ce efecte poate avea în regiune diminuarea interesului occidental?
În nici un fel. Şi aceasta din două motive. Mai întâi, pentru că Occidentul nici n-a avut, în ultima vreme, centrul real de greutate al intereselor şi acţiunilor sale în zona Mării Negre. În al doilea rând, pentru că la Marea Neagră există nu numai România, ci şi alte state. Iar trei dintre acestea – respectiv Rusia, Turcia şi Ucraina – sunt semnificativ mai mari, mai puternice şi mai importante decât România. Ca urmare, chiar şi dacă Occidentul ar avea atenţia îndreptată în mod special spre Marea Neagră, interesele sale ar fi dominate mai degrabă de relaţiile cu statele mari şi puternice din zonă, nu de relaţiile cu ţări ca România sau Bulgaria.
Aş mai face însă un comentariu legat de întrebarea FP. Spuneţi că în această perioadă, aliaţii noştri occidentali sunt în mod obligatoriu mai atraşi de ceea ce se întâmplă în Af-Pak. Îmi pare rău, dar nu e decât parţial adevărat. Să ne uităm, de exemplu, pe lista contingentelor naţionale care compun astăzi ISAF – misiunea NATO în Afghanistan. Ar fi fost de aşteptat, nu-i aşa, ca statele membre să participe cumva proporţional cu puterea lor: cele mai mari, mai bogate şi mai puternice – mai mult, iar cele mai mici, cu PIB mai redus şi mai puţin puternice – cu efective mai mici. În realitate, nu-i deloc aşa.
2. Considerând acest context, ce fel de nou rol regional pot dobândi astfel Rusia şi Turcia în regiune? Ce fel de noi relaţii poate avea România cu aceste puteri, într-un asemenea context?
În relaţiile internaţionale nu există, practic niciodată, vid de putere. Ca urmare, dacă ne imaginăm că prezenţa occidentală în zona Mării Negre s-ar putea dilua şi mai mult, influenţa regională a Rusiei ar creşte cumva automat, în mod corelat. De subliniat în acest context şi faptul că deja influenţa regională a Rusiei este una majoră (sau poate chiar precumpănitoare). Vezi, de exemplu, rezultatul scurtului război ruso-georgian din vara lui 2008. Scena televizată care-l prezenta pe preşedintele georgian ronţăindu-şi de zor cravata este, dacă vreţi, şi un fel de hârtie de turnesol care măsoară, cu mare precizie, natura reală a influenţelor precumpănitoare în zonă. O parte din elita politică georgiană a trăit o vreme cu iluzia că, în Caucaz, Washingtonul ar fi mai puternic decât Moscova. Câteva zile de război devastator au fost suficiente pentru a nărui complet această iluzie. În plus, merită să amintim aici şi faptul că, de peste un deceniu, Moscova a reuşit să blocheze în mod eficient orice încercare a Kievului de a glisa în mod definitiv înspre lumea occidentală.
Cu Turcia lucrurile sunt ceva mai complicate, în special pentru că nu este deloc clar în ce măsură acest stat va evolua pe o traiectorie care să menţină tradiţia laică şi modernizatoare de tip atatürkist sau, dimpotrivă, va aluneca înspre un islamism tot mai pronunţat, refractar la modernitate şi la ideea de liberate înţeleasă ca în Occident.
3. Ar trebui ca România să-şi restarteze unele relaţii externe? Care şi în ce fel?
Există câteva lucruri care, odată demarate, ar putea modifica semnificativ rolul României pe arena internaţională. Atunci când vorbim despre românii de peste graniţe, de exemplu, poate ar trebui ca statul român să nu privească doar la ţările vecine. Nimeni, până acum, n-a recuperat în vreun fel potenţialul enorm al românilor din cele două Americi. E drept că aşa ceva nici nu ţine, de fapt, de ceea ce poate întreprinde Ministerul de Externe de unul singur. Există, aşa cum ştim cu toţii, câteva milioane de cetăţeni ai SUA care sunt descendenţii unor valuri succesive de emigranţi români care au trecut Atlanticul începând cu ultima parte a secolului al XIX-lea. În raport cu aceşti oameni, statul român n-a întreprins mai nimic util din perspectiva intereselor noastre naţionale. Ca urmare, dacă e să vorbim despre o relaţie care trebuie restartată, eu de aici aş începe: cu recuperarea, într-o formă sau alta, a potenţialului emigraţiei româneşti.
Poate că ar merita regândită şi relaţia cu China. La Beijing se află încă la putere o generaţie de lideri care păstrează memoria unei relaţii politico-strategice privilegiate cu România, ca şi amintirea perioadei în care destui dintre ei au studiat în România. Dar, dincolo de aceste elemente cumva subiective, China merită în mod evident o atenţie specială. Şi aceasta pentru că avem de-a face cu o mare putere cu un ritm de dezvoltare susţinut, ca şi cu performanţe economice şi tehnologice remarcabile. Acum câteva decenii, China putea exporta doar mingi de ping-pong, ceva jucării şi produse textile ieftine, de calitate îndoielnică. Astăzi vorbim însă despre o altfel de Chină – una care plasează sateliţi de producţie proprie pe orbită şi care este tot mai prezentă şi mai influentă pe arena internaţională. Desigur, o relaţie consolidată cu China ar avea de depăşit şi obstacole foarte serioase: viziuni complet diferite despre drepturile omului, despre minorităţi, despre sistemul politic, despre natura şi priorităţile relaţiilor strategice. Dar, cel puţin din perspectivă economică şi culturală, relaţiile bilaterale româno-chineze ar merita să fie mult amplificate faţă de nivelul actual.
4. Până la cultivarea de noi parteneri (strategici sau conjuncturali) cum putem obţine beneficiile vizate de participarea alături de SUA în campaniile din Irak sau Afghanistan?
Dacă vă referiţi la beneficii economice, răspunsul este extrem de simplu: în nici un fel, fiindcă e deja prea târziu. Contractele care, luate la un loc, constituie o parte importantă din eforturile de reconstrucţie în cele două ţări au fost deja negociate şi încheiate, iar România nu este aproape deloc prezentă în aceste aranjamente.
Dar există în acest domeniu nu numai neîmpliniri, ci şi importante beneficii care au fost deja obţinute, sau a căror obţinere constituie un proces în plină şi rapidă derulare. Să vă dau un exemplu referitor la puterea militară a României, privită atât ca element constitutiv important al puterii naţionale, cât şi ca instrument capabil să genereze un plus semnificativ de prestigiu internaţional. Misiunile de diverse tipuri întreprinse, ani în şir, alături de aliaţii occidentali, pe ambele teatre de operaţiuni au fost modalitatea prin care s-au transferat către România cantităţi semnificative de know-how foarte modern în domeniul militar. O astfel de şansă România a mai avut doar în anii Primului Război Mondial, când capacitatea de luptă a armatei noastre a fost serios consolidată de misiunea militară franceză condusă de generalul Berthelot.
În plus, ambele operaţiuni militare consolidează imaginea externă a României. Dintr-o astfel de perspectivă, românii nu mai sunt doar aceia care muncesc la negru prin Occident, sau aceia din rândul cărora apar hoţi, violatori şi criminali cum sunt cei care au provocat reacţii violente în Italia. După campaniile din Irak şi Afghanistan, românii sunt percepuţi, cel puţin în anumite cercuri, şi altfel: ei sunt aceia care, în ciuda dotării tehnice prăpădite pe care o au la dispoziţie, au avut un comportament impecabil pe ambele teatre de operaţiuni, dovedind astfel că pe noi chiar se poate conta în situaţii dintre cele mai dificile.
5. Participarea la NATO şi UE ne ajută sau ne împiedică să stabilim noi relaţii / parteneriate? – de pildă cu Iranul
Eu cred că ideea unei eventuale relaţii de tip partenerial cu Iranul nici nu are de ce să fie luată în calcul. Şi o să vă explic imediat de ce. Poporul iranian este, ca oricare altul, unul de toată isprava. Dar actualul regim politic de la Teheran este unul absolut detestabil. Nu văd la ce i-ar folosi României un parteneriat cu o teocraţie agresivă care, aşa cum afirmă numeroase oficialităţi din ţările vestice cu care suntem aliaţi, furnizează în mod constant sprijin (de la armament şi muniţie de diverse tipuri şi până la transfer de know-how) grupărilor insurgente sau teroriste care luptă împotriva prezenţei occidentale în Afghanistan şi Irak.
Există o şansă notabilă ca mulţi dintre militarii occidentali, ca şi unii dintre militarii români ucişi pe aceste două teatre de operaţiuni să fi murit ca urmare a folosirii de către localnici a unor categorii de tehnică de luptă furnizate, direct sau indirect, de către Iran. În astfel de condiţii, eu afirm fără nici un echivoc: nu e deloc cazul ca România să stabilească vreun parteneriat cu un regim politic care omoară, în mod vădit deliberat, soldaţi români şi din ţări aliate cu România. Îmi doresc, dimpotrivă, ca regimul politic absolut odios de la Teheran să fie înlocuit, cât mai curând, de un altul: unul care să renunţe la programele sale nucleare militare, care să ofere măcar un minimum de libertăţi propriilor cetăţeni, care să renunţe la ambiţiile sale imperiale şi care să nu mai ameninţe în mod sistematic Israelul (ţară care este atât singura democraţie liberală din Orientul Mijlociu, cât şi un foarte important partener strategic al României).
6. Care sunt ţările din „categoria noastră” cu care putem coopera mai strâns pe plan internaţional şi în ce direcţii?
Sintagma „categoria noastră” poate avea mai multe înţelesuri. Am putea colabora ceva mai strâns, în domenii cum ar fi economia, dar şi învăţământul, cu ţările din zona noastră geografică, care este aceea a Estului Europei Centrale şi a Sud-Estului Europei: cu Ungaria, cu Bulgaria, cu Grecia, cu statele din Balcanii de Vest. Eu cred, de exemplu, că în condiţiile în care accesul la energie ieftină e o problemă serioasă pentru întreaga zonă, ideea unor noi hidrocentrale ca investiţii mixte – pe Dunăre, dar şi pe alte cursuri de apă – ar putea fi profitabilă pentru toate statele din zonă.
Dar România mai aparţine unei categorii: aceleia a statelor dunărene. Deocamdată, potenţialul Dunării – de acela în domeniul transportului naval la al turismului, ca şi al producţiei de energie, la care m-am referit deja – este insuficient folosit. Cu eforturi suplimentare – care cer atât o anumită voinţă politică, fermă şi constantă, cât şi o serioasă capacitate de negociere şi compromis – valea Dunării ar putea fi transformată într-o zonă de dezvoltare cu un ritm de evoluţie interesant
Conf. dr. Florin Diaconu predă Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti (FSPUB) şi este cercetător ştiinţific II la Institutul Diplomatic Român (IDR).
Se încarcă comentariile...
