Alexandros Petersen, ACUS: „Nabucco este un proiect viabil, spre deosebire de South Stream”
0
Arhiva FP. Cu Nabucco, cu South Stream sau cu ambele? Trădează pe cineva Turcia pentru că participă la ambele proiecte? De ce sunt Statele Unite mai interesate şi decât unele state europene de „independenţa energetică a Europei de Rusia”?
FP România nr. 13 (septembrie/ octombrie)
Interviu cu Alexandros Petersen, expert american în geopolitica energetică a Eurasiei şi purtător al unui punct de vedere foarte washingtonian pe traseele politice şi economice ale regiunii.
„Mult mai probabilă decât construirea vreodată a South Stream este posibilitatea ca firmele ruseşti - poate nu Gazprom, dar companii controlate de Kremlin - să ajungă să joace un rol în Nabucco”, spune directorul asociat al Eurasia Energy Center din cadrul Atlantic Council of United States.
Care sunt principalele avantaje competitive ale proiectului Nabucco faţă de South Stream?
Nabucco e un proiect viabil, în comparaţie cu South Stream. Acesta este numai ceaţă geopolitică, cu scopul de a sabota Nabucco şi de a descuraja actori principali, precum Turcia şi Bulgaria, să participe la acest proiect orientat către Occident. 1) South Stream este prohibitiv de scump: preţul de 20-24 de miliarde de dolari menţionat public de Alexander Medvedev, numărul doi al Gazpromului, nu e realist. 2) Capacitatea proiectată a South Stream, menţionată de Gazprom - 61 miliarde de metri cubi pe an - nu este, cel mai probabil, fezabilă din punct de vedere tehnic pentru o conductă atât de lungă, submarină. 3) South Stream are aceeaşi problemă ca şi Nabucco: lipsa gazului pentru a umple conducta. Gazprom ştie că nu va produce suficient gaz rusesc la momentul când conducta ar trebui să fie terminată, aşa că ideea este de a obţine gaz caspic din Turkmenistan. Dar turkmenii nu sunt interesaţi - pe moment. Aşgabat curtează China şi Occidentul, nu Rusia.
Acesta e principalul tip de motive pentru care noul guvern al Bulgariei nu numai că s-a retras din proiectul South Stream, dar reevaluează toate proiectele energetice pentru teritoriul bulgăresc bazate pe Rusia. Vizita premierului Putin în Turcia, de la începutul lui august, subliniază neseriozitatea South Stream. Putin s-a întâlnit cu premierul Erdogan, chipurile, pentru a semna un acord pentru a permite conductei South Stream să treacă prin apele turceşti, iar presa rusă a anunţat acest lucru ca pe o mare realizare. Dar acordul se referă doar la permisiunea acordată Rusiei de a începe testele privind posibilitatea ca gazoductul să treacă prin apele turceşti. După ce acestea se sfârşesc, Ankara va trebui să aprobe ruta printr-un acord separat. Aceasta evidenţiază circul geopolitic pe care îl reprezintă South Stream.
Există vreun avantaj economic sau geopolitic care să determine un stat european să participe la ambele proiecte - Nabucco şi South Stream? Pentru că susţine două proiecte, putem spune că Turcia trădează pe cineva?
Există doar un avantaj geopolitic pentru asta. Dacă o capitală europeană vrea să câştige favorurile Moscovei, poate intra în proiectul Gazpromului. Dar e prea puţin de câştigat economic dintr-un proiect care e pură fantezie. Există anumite avantaje geopolitice în susţinerea ambelor proiecte. Susţinerea South Stream poate îmbunătăţi relaţiile cu Rusia şi păstra deschise opţiunile când vine vorba de proiecte de gazoducte diferite. Pentru Turcia, acest lucru este rezonabil. Există o relaţie din ce în ce mai reciproc avantajoasă între Turcia şi Rusia privind comerţul, turismul, investiţiile etc., aşa că nu ar avea sens ca Ankara să o pericliteze ignorând South Stream. Acestea fiind spuse, există prea puţine de câştigat din punct de vedere economic prin susţinerea proiectului Gazpromului în Marea Neagră, pentru că, potrivit planurilor actuale ale acestuia, pur şi simplu nu este un proiect viabil. O ţară precum Turcia nu trădează pe nimeni susţinând ambele proiecte, pentru că numai Nabucco are o şansă reală de a fi construit. Decidenţii de la Ankara ştiu probabil acest lucru la fel de bine ca şi cei de la Moscova. Cei care nu au înţeles acest lucru sunt factorii de decizie de la Bruxelles, care încă tratează South Stream ca şi cum ar fi mai mult decât un circ geopolitic.
Cum Rusia e un jucător major pe piaţa energetică atât în Ungaria cât şi în Austria, putem spune că Rusia e deja un jucător de facto în proiectul Nabucco? Câtă influenţă poate avea Rusia asupra proiectului Nabucco, privind fluxurile energetice şi preţurile? În plus, ne putem aştepta la o participare rusă mai largă?
Mult mai probabilă decât construirea vreodată a South Stream este posibilitatea ca firmele ruseşti - poate nu Gazprom, dar companii controlate de Kremlin - să ajungă să joace un rol în Nabucco. În cazul ţărilor pentru care este important să menţină bunele relaţii cu Moscova, încorporarea Rusiei în Nabucco este o cale de a îndulci rivalitatea geopolitică energetică care a apărut între proiectele susţinute de Rusia şi de Occident în regiunea Mării Negre şi a Mării Caspice. Ele vor argumenta şi cu faptul că, atunci când a fost construită celebra conductă de petrol Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC), Lukoil a avut o parte importantă a proiectului. Liderul azer Gaidar Aliyev s-a asigurat atunci că Moscova nu va încerca prea mult să submineze BTC.
Problema este că vremurile s-au schimbat. Responsabilii de la Moscova gândesc diferit acum faţă de cum gândeau când a fost construită BTC. Companiile energetice controlate de Kremlin sunt acum în mai mare măsură un instrument al statului decât în timpul lui Boris Elţîn sau chiar decât în primul mandat al lui Putin. De fapt, folosirea energiei în scopuri strategice pe plan extern este politică publică de stat în Rusia. Aşa că, încorporarea companiilor ruseşti în proiectul Nabucco nu ar servi pentru atenuarea tensiunilor în regiune, ci ar submina, în schimb, întregul scop al proiectului, care este de a evita influenţa geopolitică a Moscovei asupra resurselor de energie ale Europei. Rusia nu este deocamdată un jucător de facto în Nabucco, dar are o mulţime de cărţi pe care nu le-a jucat încă.
Dar de ce sunt Statele Unite mai preocupate de „independenţa energetică a Europei de faţă de Rusia” decât state europene ca Germania sau Italia, care nu văd probleme în acordurile energetice bilaterale cu Kremlinul?
SUA sunt mai preocupate de securitatea energetică a Europei decât mulţi dintre actorii europeni deoarece Washingtonul vede tabloul de ansamblu, altfel decât responsabilii de la Berlin şi de la Roma. Pentru Germania, prioritatea este relaţia ei cu Rusia, iar în Italia există o relaţie personală strânsă între Berlusconi şi Putin. Lobbyul de afaceri - energetice şi nu numai - face mari presiuni asupra guvernelor acestor două ţări pentru a păstra legături strânse cu Moscova, deoarece acest lucru înseamnă că propriile lor investiţii în Rusia vor rămâne bine protejate. SUA, în schimb, văd geopolitica energetică a Rusiei ca pe o ameninţare la securitatea continentului european şi la unitatea UE. Văd, de asemenea, că relaţiile UE cu vecinii ei de la Marea Neagă şi din regiunea caspică sunt periclitate de interesele energetice ale Rusiei în aceste regiuni. Deci, în esenţă, este vorba de o discordanţă între viziunea globală a SUA şi vederile mioape ale responsabililor germani şi italieni.
Ce opţiuni reale are Europa pentru a face faţă în mod eficient, presiunilor ruseşti de pe piaţa gazului? LNG, un NATO energetic?
Cea mai bună opţiune pe care o are la dispoziţie UE în lupta cu presiunile ruseşti de pe piaţa gazului este să fie hotărâtă să construiască rute alternative către producătorii de la Marea Caspică şi către cei din Orientul Mijlociu. Nu e vorba numai de Nabucco, dar şi de conducta trans-caspică din Azerbaijan către Turkmenistan, care interconectează Turcia, Grecia şi Italia, extinzând gazoductul din Caucazul de Sud, creând ramificaţii către Irak şi obţinerea accesului la gazul egiptean prin conducta trans-arabă. Ţările maritime din UE pot impulsiona dezvoltarea alimentării cu LNG, dar asta depinde de costuri. Şi, pentru spaţiul Europei Centrale şi de Est, conductele alternative sunt singurul mod real prin care pot să scape de ultradependenţa de resursele ruseşti.
Pentru ansamblul comunităţii transatlantice este important ca NATO să trateze securitatea energetică drept o problemă majoră: nu numai în termeni de protecţie a infrastructurii, dar şi în sens strategic. Chiar dacă NATO nu participă activ la geopolitica energetică de la Marea Neagră şi din regiunea caspică, Alianţa ar trebui să pregătească acorduri care să reglementeze reacţiile sale la ameninţările energetice: întreruperile de energie, cartelurile energetice care acţionează împotriva Alianţei, atacurile la adresa infrastructurii energetice strategice şi şantajele energetice care afectează politica externă a membrilor Alianţei. Toate aceste ameninţări sunt o realitate astăzi, iar NATO a rămas în urmă la multe capitole, în cazul în care îşi propune să atace o problemă de importanţă strategică imensă pe continentul european: securitatea energetică.
Alexandros Petersen este bursier Dinu Patriciu pentru Securitate Energetică Transatlantică şi director asociat al Eurasia Energy Center din cadrul Atlantic Council of United States.
Se încarcă comentariile...
