UE fără E

Durerea dibuie repede lozincile şi le îngroapă adînc. În vremuri de suferinţă, marile miniciuni agreate şi micile recitaluri cerşetoare de atenţie se sparg, odată cu oglinda în care se răsfaţă. Iluziile se cojesc pînă la os. În locul lor, reapar adevăruri uitate, strigînd de la celălalt capăt al istoriei. Aşa învăţăm, iar, ce e neschimbat şi esenţial.

Nu-i ascultaţi pe fabricanţii de optimism curant! Nu vom trece cu bine prin necaz. Nu vom ieşi întăriţi, spre a reveni setoşi la obiceiurile întrerupte de molimă. Vom trece în altceva, aşa cum calci cu pas întins pe folia de deasupra gropii. Ne paşte o Românie de nerecunoscut, sub talpa şomajului şi a sărăciei din tată în fiu. Guverne bolborosind guliverne vor veni şi vor pleca fără rost. Vom ieşi de sub viruşi, risipiţi şi îndatoraţi pînă peste cap celor pe care i-am înecat în vorbe goale şi pretenţii nesăbuite.

Prima obligaţie impusă de Coronavirus e revenirea la bun simţ - cea mai exactă din ştiinţele virtuţii. Nimic mai onest şi mai clar decît neştiinţa declarată.

Nu ştim ce e de ales: viaţă şi muncă printre morminte sau disperare protejată? De la greci încoace, asta se numeşte dilemă tragică. De la sfârşitul lui februarie încoace, această răscruce blestemată cere explicaţii simple. Nu căutaţi răspunsul aici sau în alte articole idiot-inteligente ale deştepţilor incapabili să rămînă online pentru jocuri, porno şi chat. Tot ce trebuie spus şi scris e ce se vede. Nimic mai puţin şi mult mai mult.

Certitudini? Prima spune că economia lumii cade şi schingiuieşte oameni fără apărare: vînzătoarea care muncea pe chirie şi mîncare şi tatăl care îşi potriveşte ştreangul pe gît, privind în farfuriile goale ale copiilor. Cert e şi ce nu înţelegem. Ce ar fi fost dacă încetam restricţiile care au doborît economia? Cîţi morţi? Cîţi teferi?  

Tot bunul simţ spune că ordinea liberală a căzut. Globalizarea furioasă a economiilor a eşuat. Strămutarea muncii în halele Asiei şi comerţul liber pe linii de aprovizionare extinse astronomic nu mai pot fi un model. Am aflat cît costă optimizarea prin outsourcing - cum li se spune în corporateză cedării şi înstrăinării producţiei locale. Ultima companie americană producătoare de pencilină în Statele Unite s-a închis acum 15 ani. Satul global mai are o singură farmacie. În China. Orarul ei poate fi schimbat, politic, în funcţie de şantajul cel mai urgent - aşa cum gentil informează agenţia Xinhua.

Putem, de asemenea, observa că am făcut vînt agriculturii şi ne-am abonat la dependenţa de importuri, susţinînd cu fiecare îmbucătură exporturile olandeze. Bine îndrumaţi de libertăţile europene şi de prostia de acasă, am pregătit plecarea ultimului tîmplar, a celui din urmă zugrav, cosaş şi lăcătuş din România. Vrînd nevrînd, îi vom primi înapoi, îmbrăcaţi în uniformă peticită de şomer.    

Absurdul e absurd din naştere dar pozează credibil în progres, pînă în clipa deraierii. Totul depinde de trucurile, oratoria şi proiectorul de himere folosit de profesorul de vedenii. În cazul nostru şi al Europei întregi, magistrul neîntrecut în ale utopiei e Uniunea Europeană.

Dacă era momentul ca UE să-şi dovedească rostul şi puterea, atunci epidemia care a zdrobit statele membre era prilejul obligatoriu. Dar nu! Pe 28 noiembrie 2019, UE a declarat solemn şi oficial Starea de Urgenţă Climatică. În faţa nenorocirii aduse de virusul Corona, UE a reuşit cu totul altceva: s-a dovedit simultan, impotentă şi arogantă. Germania şi sateliţii ei de osînză au refuzat tăios să ajute Italia şi Spania. Euro-elita îndopată de surplusuri bugetare nu se poate murdări punînd umărul la rdicatul sicrielor. România şi alte state-mărunţiş au primit păsuiri la retragerea de fonduri nefolosite - apa nebăută din gamela goală.  

Astfel definită, Uniunea Europeană e acea instalaţie care funcţionează la roşu pentru a asigura succesul economic turbat al Germaniei şi dispare în garaj cînd trebuie să panseze rănile altor state. Refuzînd să dea Uniunii un înţeles deplin şi limitîndu-i rolul la beneficiile hegemonilor, Germania şi sateliţii au arătat că sînt cei mai înverşunaţi inamici ai Uniunii Europene reale. Altfel spus: mai multă Europă dar numai pentru noi! Cum, însă, meschinăria nu suportă singurătatea, UE a plusat, convocînd mojicia.  

Încolţită de propria imagine, UE a început să caute febril remediul. L-a găsit şi s-a năpustit uşurată asupra lui Viktor Orban, liderul maghiar acuzat de ambiţii dictatoriale. În sfîrşit! Un albi! O scuză! Un mecanism de restitut virtutea pierdută! Numai că dictatorul Orban nu are nevoie de dictatură. Cu o majoritate enormă în Parlament, Orban poate decide orice. Dacă a obţinut puteri speciale, Orban a făcut-o, clar, pentru a scurta lanţul birocratic şi timpii de decizie. De altfel, primele decrete ale dictatorului au distrus democraţia într-un fel după care tînjesc nenumărate societăţi încolţite de molimă. Mai întîi, au fost numiţi directori militari în spitale (fără drept de amestec în actul medical dar cu obligaţia de a garanta aprovizionarea). Apoi, fiecarui membru al personalului medical i s-a acordat o primă de 1500 de euro. E exact ce nu face UE. Numai în acest sens e Orban dictator şi UE mamă a democraţiei. Curios, deşi se perpeleşte de grija democraţiei, UE nu reuşeşte să scoată un cuvînt despre blajina Chină şi miniciunile ei criminale. Lipsit de contractele şi pieţele de export oferite de China, Orban e ţintă pe gratis.

Începînd cu 8 martie, guvernele statelor naţionale au trecut la închiderea frontierelor şi la măsuri de asistenţă în masă, fără să mai aştepte încuvinţarea sau ajutorul UE. De atunci, au trecut 30 de zile şi UE e tot dispărută. Discută. Ce ar fi păţit un guvern naţional care nu reuşea să schiţeze un singur gest de ajutor în 30 de zile de criză? Nefiind expresia alegerilor, Comisia Europeană e ferită de consecinţe.

Utopia UE se deşiră pe firul propriilor aberaţii. Incapabilă să pună un colet cu conserve şi un singur euro în mîna europenilor sufocaţi de Corona, UE ţine să trimită năpăstuiţilor discursuri de o falsitate imposibilă. ”Sîntem cu toţii italieni şi spanioli!” Serios? Din fundal se aude ”am fost şi sîntem nimeni şi nimic”.  

Striviţi de prăpăd, oameni care ştiau că E-urile trebuie îndepărtate numai din alimente observă că E-ul din UE se simte rău. Şi au redescoperit că două lucuri bat orice altceva: siguranţa şi apartenenţa rădăcinoasă. La ţară, la cartier şi la familie.  

UE a încercat să impună contrariul. Să demonteze identităţile ultime şi să dezarticulezae cultura de adîncime a Europei. A fi european a fost echivalat cu munca de  propagandist UE. Inversiune bolnavă: anti-european nu mai e cine neagă cultura Europei ci acela care nu participă îndeajuns la distrugerea ei.  

Instalînd credinţa în Statul European şi, prin extensie, Global, UE a reeducat generaţii întregi, împingîndu-le în braţele gîndirii magice - un fanatism pseudo-religios, mascat în reţetă ştiinţifică de livrat fericire. An de an, doctrina liberalizării în toate direcţiile a mîncat din cuminţenia judecăţii şi a multiplicat idioţii monumentale.

Libertatea de circulaţie a forţei de muncă şi abolirea frontierelor sînt nişte tîmpenii patente, egale în consecinţe cu alifia de regenerat piciorul amputat. Obiecţii? Eşti extremist! Cînd şocul pan-european al epidemiei a măturat aceste escrocherii luminoase, era prea tîrziu. România pierduse 3-4 milioane de oameni, conta pe guvernări de ageamii şi pregătea generaţii de analfabeţi. Acum, Corona le adaogă o mulţime de oameni de treabă cu suflete ciuntite şi minţi clătinate.  

Penibila cădere a UE a eliberat cîteva adevăruri îndelung suprimate. Oricine poate înţelege, acum, ce înseamnă, de fapt, suveranitate - cuvîntul hulit din carneţelul negru UE. Suveranitate nu înseamnă nici rînjet războinic, nici dor de înapoiere. Înseamnă capacitatea de a lua decizii precise şi unitare în situaţii de criză.

Cine nu s-a pierdut, încă, în vorbăria circulară a UE va înţelege, deasemenea, că  mantra autonomiei personale, ca drept neîngrădit la echibiţionism, e şchioapă de sens. Pentru existenţa condusă de acest înţeles al autonomiei, drama umană se joacă în caree mici şi nu trece de firul ierbi. Wimbledon anulat e mai grav decît moartea părinţilor.

După 30 de ani de indiferenţă post-comunistă şi 70 de ani de viaţă postbelică funny, europenii din Est şi din Vest trăiesc, pentru prima oară, o existenţă  contrazisă. Ploaia de drepturi-drepturi-drepturi a fost întreruptă de grindină. De o corecţie uriaşă care anunţă că realitatea există, că limitele sînt adevărate şi că nimic nu e gratuit, uşor sau altfel decît a fost, de la facerea lumii. Restul e ficţiune. Un simulacru vast de care ar fi bine să nu ne mai aminţim.  

Contradicţia internă a lumii inautentice pe care am clădit-o a doborît edificiul. Globalizarea a născut de-globalizarera. Progresul a arătat că, transformat în cult, ştie să se autosaboteze. UE a încercat să nege datele naturii umane şi a clacat. În loc, va rămîne tot UE - copie inertă a Imperiului Roman tîrziu, controlat de vizitatori puternici, gata să subvenţioneze muzeul şi să preia direcţia. Mai contează?  

Ireparabilul odihneşte rece şi colţuros, ambalat în saci negri de plastic. Şiruri de cadavre, înşirate într-o coadă mută, aşteaptă sosirea sicrielor, pe culoarele spitalelor din Bergamo.

Dacă n-ar fi o nelegiuire, toate ar trebui mutate pe holurile Comisiei Europene. Ursula von der Leyen ar fi obligată să păşească atent.

E-ul din UE a căzut.