Cum a terminat-o Occidentul cu ideologiile
0Polityka, Varşovia: Într-o lume în care criza readuce în discuţie modelele economice şi discursurile istorice, nicio altă utopie alternativă nu pare să se detaşeze. Însă, în faţa pierderii încrederii în politică, nu îi vom avea nici pe Lenin şi nici pe Hitler, ci doar pe nişte politicieni lipsiţi de măreţie, notează un editorialist polonez.
Indignaţii
nu reuşesc să ofere o imagine exactă a noii economii, a societăţii noi,
sau a Omului nou, cele presupuse să înlocuiască "vechiul sistem". Toate
terapiile propuse par parţiale, niciuna nu inspiră destulă încredere
pentru ca oamenii să o adopte cu toată încrederea.
După 1917,
Rusia şi-a găsit formula magică: să-şi pună toată puterea în mâinile
comisarilor politici şi a partidului unic, să naţionalizeze tot ce
putea. În 1932, în Statele Unite ale Americii, s-a preferat "New
Deal"-ul: mai multă intervenţie din partea statului şi contracte publice
pentru a relansa economia. În 1933, Germania a aplicat o logică
similară, cu obiectivul războiului în plus: a lua înapoi de la duşmani
şi a redistribui propriului popor, cu industria armamentului la baza
economiei şi cuceririle care rentabilizează costurile. Un Reich, o
Naţiune, un Şef suprem...
Nici după 1945 nu a fost greu de a găsi
noi lozinci. În Est, cuvintele de ordine erau: naţionalizarea, o
industrie grea, o planificare economică centralizată, individul nu este
nimic, partidul este totul. În Occident, se auzea: profită de ajutoare,
creează comunităţi cu foştii tăi duşmani, pune în aplicare o economie de
piaţă socială, ocroteşte pluralismul şi piaţa liberă, dar
controlează-le totuşi, nu ezita să taxezi pentru a finanţa prestaţiile
sociale care vor asigura stabilitatea socială.
Acest model de
gândire şi-a dovedit eficacitatea în Europa şi a garantat prosperitatea
şi libertăţile individuale de care profită toate ideologiile urmaşe ale
tradiţiei secolului al XIX-lea: liberalism, conservatorism, socialism.
În anii 1970, statul bunăstării, sub forma social-democrată sau
creştin-democrată, era modelul absolut pentru locuitorii ţărilor
"socialismului real" (realpolitik).
Retorică religioasă
Astăzi,
acest model nu-şi mai are locul. Economia este bazată pe încrederea în
propriile sale reguli, pe faptul că valoarea unei mărfi poate fi,
datorită banilor, tradusă în valoarea unei alte mărfi. Înainte de criză,
principalii actori ai pieţelor financiare se bazau pe tehnologiile de
vârf, presupuse să reducă la minimum riscul de prăbuşire. Şi totuşi
atunci când aceasta s-a produs, ei i-au citat pe stoicieni, spunând că
viitorul este imprevizibil, şi au chemat guvernele în ajutor.
Iar
cetăţenilor revoltaţi nu le-a mai rămas decât să caute în retorica
religioasă, dând vina pe lăcomie şi avariţie – unul dintre păcatele
capitale în creştinism – şi cerând în gura mare pocăinţă. Nu mai există
nicio cale de întoarcere la modelele dovedite ale trecutului. Şi nici
vreun răspuns simplu. Ideologiile clasice şi-au pierdut puterea lor de
convingere.
Desigur, se poate apăra întotdeauna teza că apariţia
acestei ere post-ideologice nu este decât o manifestare a aşa-zisei
ideologii neoliberale dominante, care ar fi estompat în mod deliberat
diferenţele dintre stânga şi dreapta, dintre socialism şi conservatism,
pentru a-şi aşeza mai bine propria hegemonie.Trebuie totuşi să admitem
sentimentul larg răspândit astăzi, şi anume că nu ideologiile învârtesc
astăzi roata Istoriei, ci factori foarte diferiţi, şi anume cei legaţi
de pieţe.
Partidele tradiţionale sunt sleite
Ideologiile
tradiţionale s-au construit în certitudinea Iluminismului, şi anume că
lumea este o materie maleabilă şi pe care Omul o poate plămădi după voia
şi raţiunea sa. Şi totuşi, pentru ca oamenii să adere la un proiect,
acesta trebuie priponit cu o poveste care să fascineze, un basm
cvasi-biblic de izgonire din Paradis şi de intrarea în Pământul Promis.
Pentru conservatori, ar fi revenirea la vârsta de aur.
Pentru
marxişti, societatea fără clase. Pentru un naţionalist, un stat naţional
solidar. Pentru un liberal, o împărăţie a libertăţii. Intelectualii,
producătorii tradiţionali ai ideologiei, nu cred în existenţa unei
pârghii puternice capabile să ridice fundamentele lumii. Şi totuşi nu a
venit încă sfârşitul. Sfârşitul ideologiei nu este, evident, sfârşitul
politicii.