Emmanuel Macron, reîncărcat şi legitimat de mişcarea Vestele Galbene, la un an de proteste

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Vestele galbene, celebrele Gilets Jaunes din Paris, au împlinit sâmbătă un an de existenţă cu cel de-al 53-lea miting săptămânal, din nou cu confruntări, violenţă şi gaz lacrimogen pentru a opri o mulţime mult mai rarefiată şi mai puţin încrezătoare în obiectivele pentru care a ieşit în stradă.

Cele mai puternice revolte din Franţa după 1968 s-au estompat pas cu pas şi au subliniat un Emmanuel Macron puternic şi bun cunoscător al Franţei, brevetând şi o metodă de recâştigare a puterii şi credibilităţii pe baza încrederii, curajului şi a ofensivei pro-active a preşedintelui pro-european.

Vestele Galbene: gardienii civici ai politicilor Franţei, protestatari legitimi, anarhişti, extremişti

Pentru că aici trebuie spus că, la un an de la lansarea mişcării, bilanţul este foarte clar, iar problema de supravieţuire rămâne cea a mişcării Vestelor Galbene, nicidecum a lui Macron. Preşedintele Franţei a lansat, consacrat şi brevetat celebrele dialoguri de jur împrejurul Franţei când, într-un tur de forţă, a reuşit să se întâlnească cu administraţiile locale şi cu cetăţenii în reuniuni de câteva ore bune unde a reuşit să-i convingă pe francezi, să li se prezinte faţă în faţă, să le răspundă la întrebări şi preocupări, să-i înţeleagă şi să le preia unele nemulţumiri şi, mai ales, să crească enorm ca imagine în opinia publică. Atât de încrezător încât s-a lansat în politica europeană şi cea globală, contestându-l pe Donald Trump şi creându-şi propriul grup politic european, îmbrăţişând agende şi abordări necconvenţionale, chiar anti-sistem, în timp ce s-a consacrat drept europo-centrist, unul dintre cei mai importanţi lideri ai Europei.

Vestele galbene au rămas, în imaginea idilică şi hiperbolizată, doar un simbol al activismului, un mod de viaţă pentru mulţi participanţi, o stare de spirit. Mişcarea lor a cultivat o nouă generaţie de activişti cu abilităţi politice dobândite, unii care au îmbrăţişat această ocupaţie ca slujbă completă. Vestele galbene au re-consacrat Franţa ca locul avid de schimbări prin Revoluţie – altfel decât o descria şi în ciudă cărţii cu acelaşi nume a lui Macron. Vesta galbenă a preluat postura de simbol al schimbării.

Sigur, asocierea cu violenţa, anarhismul, protestatarii de profesie şi distrugerile în stradă au împins vestele galbene să fie asociate mai degrabă cu anarhismul grec decât cu mişcări legitime de protest. Dar pentru mulţi din cei 288.000 de participanţi iniţiali şi cei peste 500.000 de membri la un moment dat ai mişcării, asta a determinat o schimbare a modului de viaţă, potrivit idealurilor propria regăsite: ce şi de unde consumă, la ce date de provenienţă se uită când ale produse, ce media cred - sigur nu media consacrată ci anumite site-uri independente au rămas unica sursă de informaţii a participanţilor şi după părăsirea mişcării sau retragerea definitivă din stradă.

Reaprinderea epocii militantismului în Franţa contemporană. Renaşterea spiritului anilor 68

În plus, a creat o măciucă, un instrument puternic de presiune importantă asupra guvernelor şi puterilor ce vor fi instalate vreodată în Franţa. Epoca militantismului a fost reaprinsă şi mişcarea arată că este acolo, este prezentă şi poate să revină oricând în stradă şi să muşte virulent din legitimitatea puterii care nu ascultă. Vigilenţa, monitorizarea continuă şi reacţia rapidă şi virulentă sunt caracteristicele acestei mişcări multi-faţetate de astăzi, o mişcare care rămâne o constantă, indiferent de numărul celor din stradă, de agendă şi virulenţa cu care-şi strigă nemulţumirile.

Vestele galbene rămân o mişcare în căutare disperată de direcţie, sens, obiectiv. Au rămas un instrument care l-a legitimat pe preşedinte şi care poate clama rezultatele unui succes. A obţinut nu numai anularea taxei care a declanşat protestele, ci şi 10 miliarde de euro pachet de ajutor pentru cei săraci, a dus la schimbarea legilor şi tacticilor poliţiei, şi a costat enorm economia franceză. Guvernul a pierdut 850 milioane de euro în taxe care nu au mai venit din cauza prăbuşirii afacerilor, în tmp ce 297 milioane de euro au costat reconstrucţia infrastructurii distruse şi finanţarea suplimentară acordată poliţiei. Costurile umane sunt şi ele impresionante: 11 morţi – majoritatea în accidente rutiere legate de proteste – 2400 protestatari şi 1800 de poliţişti răniţi. 24 de persoane au pierdut câte un ochi în confruntări.

Şi sâmbătă s-a tras cu gaz lacrimogen în faţa violenţelor declanşate de un număr de protestatari violenţi. De această dată, la un an, s-a mizat pe noua reformă controversată a pensiilor pentru a relansa acţiunile de stradă. Însă nu a ieşit cum a fost planificat. Cum mişcarea a fost confiscată în stradă de extremele dreaptă şi stângă – Le Pen şi Melanchon fiind profitorii mişcării, cum strigăte anti-semite se împleteau cu lupta pentru cei mai săraci şi distrugerea simbolurilor avuţiei, bănci, maşini scumpe – legitimitatea şi imaginea iniţială idilică legată de Revoluţie, civism şi Franţa protestatară s-a estompat vizibil. Dacă 55 % dintre francezi susţin mişcarea Vestelor galbene, 60% nu-şi mai doresc ca mişcările de protest din centrul Parisului să fie reluate.

Asta deoarece mişcarea de protest a Vestelor Galbene a trecut prin nenumărate episoade diverse şi a crescut disferit de ceea ce şi-au dorit cei care au orchestrat natural şi organic această revoluţie fără lideri. Ţinta erau elitele deconectate de realităţi şi de masa de oameni, care luau decizii birocratice fără legătură cu viaţa de zi cu zi, un adevărat atac la demnitatea celor vizaţi. Dar imediat subiectul a degenerat, de la activiştii de mediu la cei împotriva oricăror taxe şi protecţie ecologică necesară regăsindu-se împreună în mişcare, iar abordarea multifasetată a demonstrat caracterul eterogen al mişcării şi lipsa coerenţei ideologice a celor din stradă – transformând Vestele galbene, de fapt, într-o simplă platformă şi un creuzet pentru proteste de orice fel, pentru nemulţumiri strigate în cel mai virulent fel, dar fără o logică şi o ideologie care să-i adune împreună pe oamenii cu aceeaşi abordare şi doleanţe.

Bătălii, victorii, câştigători şi înfrânţi din mişcarea Vestelor Galbene

A fost o bătălie săptămânală a celor neauziţi, neincluşi în dezbaterile multiple de la televiziunile franceze, iar acţiunile conjugate au făcut epocă şi ştiri, ceea ce a făcut ca mişcarea Vestelor Galbene să fie imposibil de ignorat. A fost cultivat şi reconsolidat un spirit comunitar care părea să fi părăsit francezii preocupaţi fiecare de propriile probleme şi fragmentaţi în abordări distincte, nu rareori opuse, ale temelor de zi cu zi.

Totuşi, pentru mulţi din cei care s-au alăturat mişcării cu inima deschisă, aceasta a fost pentru prima dată când au dobândit un scop în viaţă, un obiectiv care merită eforturile în fiecare sâmbătă, în fiecare zi pentru activişti. Îi scoate din rutină şi îi motivează să acţioneze. Se simt vii, utili, ascultaţi, respectaţi împreună. Apoi victoriile au deschis apetitul pentru cereri mai largi, pentru tentaţia de a schimba politici guvernamentale, sistemul economic, fiscalizarea, a discuta despre costul vieţii şi inegalităţi. 

Recursul la personalizarea mişcării şi atacarea preşedintelui Macron, ulterior cererea demisiei acestuia s-a dovedit o greşeală. A fost prea mult, mai ales prin prisma reacţiei magistrale a preşedintelui francez, suficient de tânăr şi deştept pentru a nu sucomba la prima lovitură pe care a încasat-o de la realitatea zilei. Exerciţiul dialogului şi dezbaterilor lui Macron a distrus şi şters rând pe rând, una câte una, etichetele despre el, transformându-l peste noapte din preşedintele bogaţilor şi avuţilor, îngâmfat, autoritar, distant, arogant, într-un adevărat preşedinte al poporului, care ascultă, ştie să vorbească tuturor, să-i înţeleagă şi să le răspundă, care şi-a consumat o parte importantă din activitatea şi agenda sa, ca nimeni altcineva înaintea sa, strict pentru a vorbi cu francezii.

A fost un exerciţiu-şcoală care le lipsea politicienilor francezi în marea lor majoritate, în orice caz celor din vârful politicii din Hexagon. Iar rezultatele nu s-au lăsat aşteptate. A generat legitimitate pentru preşedinte şi pentru acţiunile sale, a generat forţă în apărarea francezilor vizaţi de scandalurile şi violenţele din stradă, au construit un aparat poliţienesc modern şi adaptat, antrenat cu un asemenea nivel de acţiune şi reacţie pentru a contracara violenţa stradală în capitală şi principalele oraşe.

Bătălia celor neauziţi, ignoraţi şi a Franţei periferiilor

Pe de altă parte, nu putem să trecem cu vederea faptul că Mişcarea Vestelor galbene a fost şi o Revoltă a ignoraţilor. Un strigăt de protest al Franţei periferiilor. E vorba despre cei care nu locuiesc în marile oraşe, care ajung să fie năpăstuiţii şi perdanţii sistemului francez şi al bugetelor succesive ale Franţei. Ignoraţi în problemele lor, izolaţi şi eventual chiar abandonaţi, lesne să pice în mrejele unor mişcări extremiste precum cea a naţionaliştilor Frontului Naţional al lui Marine Le Pen sau ale partidului de extremă stângă a lui Jean Luc Melanchon, La France Insoumise – Franţa nesupusă.

După cum o arată statisticile şi studiile sociologice, vorbim despre o Franţă a periferiilor care numără 60% dintre francezi, mulţi dintre ei venind zilnic la muncă în marile oraşe câte o oră şi mai bine. O Franţa care nu beneficiază de majoritatea bugetului, alocat marilor oraşe. Eurostat arată că între 2000-2010, 75% din creşterea Franţei s-a produs în marile oraşe iar PIB-ul per capita în aceste zone a fost cu 50% mai mare decât în restul Franţei, unde locuiesc chiar şi cei care muncesc pentru a produce plus valoarea de azi a ţării.

Aici echilibrul nu a fost obţinut, iar posibilitatea ca cei ce lucrează în marile oraşe să şi trăiască aici e redusă, chiar dacă guvernul susţine marile aglomeraţii urbane. Aici şi transportul e mai aşezat. Dar tot aici costurile sunt cele mai mari, iar controlul chiriilor şi al preţului apartamentelor nu a putut fi făcut. De aici şi marea nemulţumire a francezilor care se simt discriminaţi atunci când nu pot să-şi trăiască viaţa în marile comunităţi urbane şi nu-şi permit viaţa în oraşe, ci sunt împinşi în suborbii şi în localităţile din jurul marilor oraşe. O marcă a identităţii, diferenţelor de statut şi a nemulţumirilor profunde ale Franţei de astăzi.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite