Ortodoxia ca paradox

Orice religie ajunsă la un grad de maturitate îşi gestionează cu inteligenţă vectorii relevanţi. Creştinismul ortodox nu face excepţie de la regulă. Marea provocare pentru credinţa

Orice religie ajunsă la un grad de maturitate îşi gestionează cu inteligenţă vectorii relevanţi. Creştinismul ortodox nu face excepţie de la regulă. Marea provocare pentru credinţa ortodoxă este aceea de a supravieţui cu înţelepciune impactului dur al modernităţii. Până la un punct, ortodoxia se alimentează din paradoxuri, ceea ce-i conferă supleţe şi chiar incursiuni în metafizică, dar, deopotrivă, şi o sumă de dezavantaje.
În ceea ce priveşte creştinismul ortodox din România, ea însăşi o ţară a paradoxurilor, perspectiva este şi mai interesantă. A devenit un laitmotiv: suntem o insulă de latinitate într-o mare slavă şi, fără îndoială, specificitatea adusă de aceasta este vizibilă şi în cazul Bisericii Ortodoxe Române (BOR). Un miracol şi nu numai un paradox este şi supravieţuirea de-a lungul istoriei bimilenare, dar şi din vremea comunistă, dacă este să privim la ceea ce s-a întâmplat în ţările din jur. Flexibilitatea şi istoricul caracter duplicitar au făcut ca în România să nu fie dărâmate/desfiinţate biserici decât în ultima perioadă ceauşistă şi din cu totul alte motive decât s-a întâmplat în Rusia (paradoxal, tocmai când Rusia gorbaciovistă revenea la credinţă)...Constatăm astăzi o adaptare destul de rapidă a BOR la noile realităţi socio-politice: sprijinul acordat intrării în NATO şi UE este fără echivoc. Desigur că vectorii conservatori vor comenta totdeauna aceste realităţi, dar înţelepciunea a învins. Măcar din motive naţionaliste, căci filetismul se regăşeşte cam des, începând cu discursul oficial şi până la cel al teologului de rând. Seria paradoxurilor continuă, observatorul atent va remarca o uimitoare adaptare la problematica modernă: comparativ cu alte biserici creştine, transplanturile de organe au fost acceptate fără patos şi prea multe ifose, majoritatea mitropoliilor au site-uri internet ş.a.m.d. Dar, totodată, comunicarea cu societatea civilă şi cu mass-media este deficitară. Cazul Tanacu şi cel al împărţirii Mitropoliei Ardealui, constituie un serios avertisment: dincolo de varii lupte interne (fireşti în orice religie de azi), BOR are multe de învăţat pentru a-şi păstra o bună imagine...Apropiata intrare în UE ar trebui să ne aducă înainte de orice o diminuare a duplicităţii. Aceasta şi este ieşirea pe verticală din paradox - în fond, o soluţie profund spirituală - din păcate, sunt alese încă formulele orizontale, conjuncturale. Comparativ cu celelalte ţări ortodoxe, relaţia cu catolicismul este poate una dintre cele mai amiabile. Cu toate acestea, discursul multor ierarhi, nu mai vorbim de preoţi şi călugări, nu uită să diabolizeze instituţia papală şi catolicismul. Aici trebuie să subliniem punctele cele mai slabe ale BOR: învăţământul teologic şi implicarea în activităţile sociale de caritate. După atâţia ani de la istorica vizită a Papei Ioan Paul al II-lea în România, prima vizită pontificală într-o ţară ortodoxă, moment de triumf al ortodoxiei româneşti, este inadmisibil ca în instituţiile de învăţământ să continue discursul antiecumenic şi anticatolic. Seminariştii şi studenţii teologi creştini ortodocşi de azi sunt educaţi pentru secolele trecute, şi nu pentru cel de acum. Istoria pe care o învaţă este cea scrisă de naţionaliştii ceauşişti, cateheza asimilată diabolizează orice altă formă de cult creştin. Nu se învaţă psihologie, ştiinţele comunicării nici nu există, cercetarea profesionistă este rara avis.În fine, intrarea în UE va trebui să ne facă atenţi la greşelile care se petrec astăzi la alţii - ortodoxia greacă, de pildă - greşeli pe care am putea să le evităm cu inteligenţă şi, deloc paradoxal, cu har.