Cum poate face România afaceri în regiune cu sprijinul ONU

Economia românească ar putea exporta şi afaceri în regiune. ONU îi oferă perspectiva

Oamenii de afaceri români pot contribui la cheltuirea eficientă a miliardului de dolari donat Naţiunilor Unite de Ted Turner pentru dezvoltare internaţională prin investiţii. Amir Dossal, directorul Biroului ONU pentru Parteneriate, a venit recent la Bucureşti pentru a convinge sectorul privat să investească în regiune cu ajutorul organizaţiei.

Business-ul caută profit. ONU oferă asistenţă pentru dezvoltare. Unde e legătura?

Ajutorul financiar creează dependenţă. Investiţiile, independenţă. Când Ted Turner a donat un miliard de dolari pentru ONU, a creat o imensă presiune asupra noastră, responsabilitatea de a administra aceşti bani într-un mod eficient; cu atât mai mult cu cât după el au venit şi alţi donatori importanţi, ca Fundaţia Bill şi Melinda Gates, Coca-Cola, Rotary, Fraţii Rockefeller. Aşa a fost creată Fundaţia ONU, al cărei director sunt, şi Fondul ONU pentru Parteneriate Internaţionale, care raportează direct Secretarului-General şi administrează banii şi proiectele. În esenţă, ne-am orientat, aşa cum o face lumea întreagă, către un nou tip de filantropie, antreprenoriatul social, în care „donatorii" aşteaptă să li se întoarcă ceva din investiţie. Spre deosebire de asistenţa pentru dezvoltare, investiţiile orientate către reducerea sărăciei generează sustenabilitate şi o structură care funcţionează singură şi creează locuri de muncă pe termen lung; aşa nu e nevoie să pui mereu alţi bani. Iar cum guvernele au un buget din ce în ce mai limitat, preferăm să căutăm resursele la sectorul privat. Iată, Coreea de Sud a avut succes graţie iniţiativei private, nu a guvernului. Silicon Valley a apărut chiar în ciuda guvernului! Cheia e la antreprenori: o oră din timpul şi inteligenţa lor şi cunoaşterea realităţilor din piaţă valorează milioane!

Cum îi cointeresaţi?

Nu ne interesează un proiect, ci un model de busi­ness. Să zicem că o companie distribuitoare de gaz a introdus cu succes în România facturarea pe baza contoarelor. Tehnologia poate fi exportată în Bulgaria, de pildă, dar şi în Africa, sau în orice ţară, în zone rurale, nu ca CSR, ci ca o afacere. Desigur însă, o să-mi spuneţi, într-o astfel de regiune rurală nu există infrastructură, nu se pot face bani. De aceea milităm pentru un parteneriat public-privat: aici poate interveni guvernul, să acorde companiei respective scutiri de taxe pe 10 ani, de pildă, pentru a-şi promova acest model. Vă propun o formulă deja testată, a unui Consiliu Consultativ între sectorul public şi cel privat, dar condus de sectorul privat, pentru că ei cunosc piaţa cel mai bine şi ştiu de ce au nevoie. Ei pot spune guvernului, de exemplu, că este necesară o mai riguroasă reglementare a drepturilor de proprietate asupra terenurilor, sau de anumite concesii fiscale pentru a investi. Astfel de negocieri pot fi şi în beneficiul companiilor mai mici, care ar găsi astfel atât informaţia, cât şi mediul propice pentru a investi şi ele.

Care ar fi beneficiile?

În primul rând, vrem să ajutăm mediul privat să privească acest lucru ca pe o sursă de alte şi alte oportunităţi viitoare de a face bani, nu doar de dividende imediate. În acelaşi timp însă, pentru România este şi o chestiune de politică externă! Ţara dvs poate proiecta astfel o influenţă regională pe care nu ar putea s-o obţină doar guvernul, la nivel politic. Companiile româneşti active în regiune dau o bază solidă, economică, acţiunii de politică externă. Un singur exemplu: aveţi un sector IT înfloritor, cu specialişti de marcă! Aţi putea fi ca Estonia, cu o rată de penetrare a Internetului de 80%. Guvernul şi sectorul privat ar putea colabora pentru a promova penetrarea Internetului în banda largă, exportând apoi modele de succes şi expertiză în regiune. Apoi, o companie mare care păşeşte în regiune şi negociază condiţii favorabile cu guvernul va fi urmată de alte zece, care nu s-ar fi putut descurca singure.

De când are ONU o perspectivă de business?

Investitorii au interesul moral şi de afaceri ca oamenii să trăiască mai bine - iar asta pentru că au nevoie de o piaţă, au nevoie de consumatori. ONU are drept scop (convergent!) atingerea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului. În condiţiile economice actuale, din ce în ce mai dificile, modelele de cooperare regională sunt aproape obligatorii. Am testat deja aceasta abordare în Asia de Nord-Est, în cadrul Initiaţivei Greater Tumen (după numele râului Tumen), care a adunat împreună Rusia, China, Coreea de Nord, Mongolia şi a determinat guvernele să îşi ia angajamente politice pentru a încuraja activitatea economică. În Orientul Mijlociu, între ţările Golfului, se pregăteşte o structură similară, Iniţiativa Pearl - aceasta adună manageri din regiune şi îşi propune definirea unor mecanisme de cooperare care să consolideze buna guvernare, transparenţa şi responsabilitatea. Sectorul utilităţilor în zonă este aproape integral guvernamental, cu risc crescut de corupţie şi lipsă de transparenţă. Mediul de afaceri poate însă pune presiune în acest sens pe guverne, iar guvernele înţeleg şi ele că un control excesiv nu permite o dezvoltare sustenabilă - nici măcar în folosul celor care îl exercită!

De ce sunteţi interesaţi de astfel de parteneriate aici? Europa de Est nu este foarte săracă, beneficiază şi de fonduri UE.

Şi regiunea României poate beneficia de acest dialog public-privat. Aici este poarta de intrare în Europa, iar securitatea regională depinde de atâţia alţi factori care ţin de prosperitate - sănătate, educaţie, mediu. Dacă statele de aici o duc mai bine, şi o zonă ca Maghrebul va beneficia. Iar companiile locale se vor putea duce în zone unde noi facem, să zicem, reconstrucţie post-conflict şi să ne fie parteneri. Am încercat o astfel de structură de cooperare regională la Marea Neagră cu răposatul ambasador Niculae Micu, care a fost primul preşedinte al acesteia, susţinută de guverne şi condusă de sectorul privat, cu patru zone strategice: energie, mediu, infrastructură, turism.

Dar cu astfel de ocazii am descoperit că ţările din regiune, din motive politice, nu doresc întotdeauna sa coopereze. Se pot depăşi aceste obstacole?

Cred că o astfel de structură nu ar trebui politizată, nu ar trebui să aibă un caracter prea legislativ, ci să fie mai degrabă tehnică la început. Să fie deschisă, de pildă, de ministru, pentru a dovedi că primeşte susţinere guvernamentală, dar să se discute apoi la nivel de CEO şi de experţi. Mai întâi e nevoie de o listă de necesităţi şi oportunităţi, şi apoi se poate merge la nivel legislativ, cu o bază solidă. De asemenea, cred că dificultăţile create tuturor de criza economică vor face multe guverne să fie mult mai dispuse către cooperare. Iar ideea este că România să nu-şi trateze vecinii de sus, din poziţia de membru UE şi NATO, ci ca parteneri egali. Apoi, nu e nevoie să fie cuprinsă întreaga regiune de la început. Dacă cinci ţări vor merge împreună cu succes, celelalte vor avea interesul să se alature.
Noi vedem acest proces în etape: mai întâi este de văzut dacă 3-4 manageri de top pot cădea de acord asupra unor direcţii strategice. Următoarea întrebare este dacă putem angaja în acest demers câţiva colegi din, să zicem, Bulgaria, Slovacia, Ucraina, ca să constituie un fel de comitet director, cu sprijin ONU, ca platformă neutră. Noi putem furniza, de pildă, secretariatul acestui grup, care se poate întâlni la New York, sau la Londra, locuri unde pot discuta şi pot întâlni şi alţi oameni, poate parteneri regionali, care ar dori să se asocieze iniţiativei.

Sectorul privat românesc îşi motivează reticenţa în a investi în regiune prin necunoaşterea climatului, lipsa contactelor şi a unor garanţii de stat, în condiţiile în care afacerile în multe zone non-UE sunt mai riscante.

Iată, aici ONU poate să aibă o contribuţie. Noi avem prezenţa în teren pe care mulţi dintre aceşti investitori nu o au. Avem cunoaşterea locului, acoperirea globală, posibilitatea de a transfera experienţa dintr-o regiune către altele. Avem “brand-ul” şi reputaţia. Dacă există, de pildă, un interes al sectorului privat să meargă spre Ucraina, putem identifica împreună nişte parteneri locali. Cât despre instrumente de garantare, amintiţi-vă că, într-adevăr, SUA şi Europa de Vest au reuşit după al doilea Război Mondial creând fonduri de garantare solide - prin intermediul Eximbank în SUA. Ar fi bine şi dacă statul ar deschide birouri de reprezentare economică în ţări emergente pentru a încuraja noi investiţii acolo.

De unde bani, va spune statul?

Eu cred că instituţii financiare internaţionale, ca Banca Mondială şi FMI, pot fi convinse să se implice în acordarea de astfel de garanţii. Banca Mondială ar putea fi un partener strategic pentru Initiaţiva Pearl din Gloful Persic. Cred că şi în cazul regiunii României ar veni aproape automat. Şi, de ce nu, să-i lăsăm pe ei să vină şi cu ţintele strategice, pentru că au capacitatea de analiză. Nu cred că avem nevoie să facem colectare de fonduri pentru o asemenea structură, ci parteneriate! Nu cerem bani, ci vindem ceva deosebit de valoros. Cred că România, în general, se află, în acest moment, într-o situaţie în care are un capital uman extrem de preţios şi ar trebui să ştie să-şi vândă aceste avantaje competitive, nu se mai află în situaţia de a cere cuiva ceva de pomană.

Oana Popescu este directoare de programe la Institutul Aspen România, unul dintre interlocutorii oficialului ONU în ţara noastră.