Elysée, palatul blestemat

În spatele fastului şi al decoraţiilor din acest centru de putere, se ascund fantome şi suferinţe. Ce drame s-au întâmplat aici de-a lungul timpului.

Palatul Elysée are o alură mândră, cu vestibulul său maiestuos şi saloanele de secol al XVIII-lea şi o grădină de un hectar chiar în inima Parisului. Rămâne Sfântul Graal pentru orice politician, Capitoliul unui destin politic, scrie "Le Point". Elysée e "frecventat" de mai bine de două secole de prinţi şi preşedinţi. Dar în afară de a fi centrul nevralgic al Franţei, Palatul Elysée e şi un loc al vieţii şi al morţii, martor al unor grele încercări, suferinţe şi moarte. Locul nu a adus mereu noroc celor ce i-au trecut pragul.

Drama doamnei de Pompadour

Prima dramă petrecută în palat a fost cea a doamnei de Pompadour, amanta oficială a lui Ludovic al XV-lea. În 1753, obţine acest loc şi îşi creşte aici fiica - Alexandrine. Ducesa începe să arunce cu bani pentru a construi un palat demn de statutul său. Investeşte peste 100.000 de livre în decoraţiuni şi mobile - de la lemn sculptat până la marmură, picturi de Boucher şi Van Loo, tapiţerii Gobelin, lustre de cristal de Boemia. Perdelele singure înghit 6.000 de livre. Grădina necesită şi ea investiţii mare, întrucât ducesa vrea să o transforme în cel mai frumos loc de joacă pentru copilul său: foişoare, cascade, labirint şi chiar o grotă aurită. Dar, la doar şase luni după începutul lucrărilor, fetiţa moare, iar ducesa se închide în locuinţă. E detestată de francezi, în ochii cărora este "prostituata regelui" şi nu mai iese decât rar, în trăsură complet închisă. Se îmbolnăveşte de tuberculoză şi moare în 1764. Locuinţa îi revine fratelui său, Abel de Marigny.

Napoleon şi ducele de Berry

În 1803, Palatul Elysée este vândut lui Joachim Murat, iar în 1808 - Împăratului şi devine " Elysée Napoleon". După Bătălia de la Waterloo, Napoleon se întoarce la Elysée şi îşi semnează abdicarea pe 22 iunie 1815, apoi părăseşte palatul pe 25 iunie. Locuinţa revine proprietarului anterior - ducesa de Bourbon, care i-o vinde în 1816 vărului său - Ludovic al XVIII-lea.
În acel moment, amintirile negre păreau că s-au şters. Bonaparte şi Murat părăsiseră locul, iar regele dă proprietatea ducelui de Berry. Acesta, împreună cu soţia sa, se apucă de renovări. Fac din Elysée un loc monden, unde se strânge la petreceri toată crema Parisului. Pe 13 februarie 1820, în timpul unui spectacol la Operă, ducele moare ucis de cuţitul unui muncitor. Soţia sa se întoarce la Elysée cu rochia plină de sânge. Neconsolată, bântuie tot timpul prin camerele palatului atingând obiectele care au aparţinut soţului său. În ziua înmormântării, îşi taie părul şi îl pune în sicriu şi refuză să mai rămână o singură zi în acest loc al nenoricirii, unde totul îi aduce aminte de moartea partenerului său.

De la Carnot la Pompidou

După prinţi, vine rândul preşedinţilor. Următoarea victimă de la Elysée este tânărul preşedinte al celei de-a Treia Republici - Sadi Carnot. În iunie 1894, acesta e asasinat în cursul unei vizite oficiale la Lyon. Un anarhist reuşeşte să ajungă lângă preşedinte şi îl înjunghie mortal. Trupul neînsufleţit e adus la Paris şi expus timp de patru zile în salonul Hemiciclului pentru ca parizienii să îi poată aduce omagiu. Carnot e înmormântat în Pantheon.

Cinci ani mai târziu, între zidurile Elysée -ului se petrece o nouă dramă: preşedintele Félix Faure este găsit mort în biroul său. Versiunea oficială este că stresul funcţiei i-a cauzat decesul. În realitate, Faure a făcut atac cerebral în momentul în care amanta sa îi aplica un "tratament special". Dar funcţia oficială nu putea fi murdărită cu un asemenea detaliu, scrie "Le Point".

Mitterrand şi forţa spiritului

După circa 30 de ani, seria neagră continuă. Preşedintele Paul Doumer moare, împuşcat în mai 1932, în timpul unei ceremonii oficiale în Paris. Şeful de stat (ales cu doar un an înainte) îşi prevestise moartea. "Voi sfârşi asasinat!", le spunea prietenilor. Pentru a treia oară, un cadavru stă întins în decorul fastuos de la Elysée, pentru ca francezii să îl vadă o ultimă dată. Preşedintele nu e înmormântat în Pantheon însă - văduva refuză să cedeze corpul său Republicii. "Vi l-am dat toată viaţa, vreau să fiu cu el măcar în moarte", cere ea oficialilor.

Aceeaşi frază putea fi pronunţată la fel de bine de soţia unui alt locatar de la Elysée - Georges Pompidou. Zidurile Palatului au ascuns lupta acestuia cu cancerul de sânge. Suferinţa a durat mult timp, iar preşedintele a încercat să facă faţă funcţiei şi recepţiilor organizate la Palat. I se administra mult cortizon, pentru a suporta durerea. În martie 1974, recunoaşte în faţa miniştrilor săi că trece prin momente dificile. Câteva zile mai târziu, moare.

Boala lungă şi suferinţa e o încercare pe care a cunoscut-o la fel de bine şi ultimul preşedinte socialist al Franţei - François Mitterrand. La scurt timp după ce este ales, liderul află că are cancer la prostată, dar nu îşi divulgă boala şi suferinţa. Rezistă 14 ani în lupta contra maladiei şi îşi înfrânge durerile pentru a-şi putea exercita funcţia. În mijlocul acestei drame se mai petrece însă încă una: pe 7 aprilie 1994, vechiul prieten al lui Mitterrand, François de Grossouvre se sinucide în biroul preşedintelui, în inima palatului, trăgându-şi un glonţ în cap. Pe 31 decembrie 1994, în seara de Revelion, francezii îl aud sideraţi pe preşedinte pregătindu-i pentru inevitabil: "Cred în forţa spiritului. Nu vă voi părăsi". Pe 17 mai 1995, François Mitterrand se stinge. Viitorii locatari sunt preveniţi...