“The Economist”: Marele divorţ al Europei

Noi, jurnaliştii, suntem probabil cu ochii prea cârpiţi după o nopate albă ca să înţelegem pe deplin semnificaţia a ceea ce tocmai s-a întâmplat la Bruxelles. Ce e clar e că după o negociere lungă, pe la 5 dimineaţa, Uniunea Europeană s-a scindat.

În încercarea de a stabiliza zona eujro, Franţa, Germania şi alte 21 de ţări s-au decis să îşi construiască propriul tratat pentru a impune un control centralizat asupra bugetelor naţionale. Marea Britanie a decis să rămână pe afară. În săptămânile următoare, Marea Britanie se va regăsi şi mai izolată. Deci la două decenii după ce a fost decis Tratatul de la Maastricht, demarând procesul de lansare a monedei europene unice, plăcile tectonice ale UE au alunecat de-a lungul aceleiaşi falii care le-a separat dintotdeauna: Canalul Mânecii.

Confruntată cu criza financiară, zona euro va fi nevoită să dea dovadă de o mai mare integrare, cu o pierdere în consecinţă a suveranităţii naţionale către UE (sau către alte organisme centrale de coordonare). Marea Britanie, care şi-a asigurat un "opt-out" formal din euro, a decis să îi lase să meargă pe drumul lor.

Dacă acordul va ajuta în vreun fel la stabilizarea euro e neclar. Acordul e orientat în principal către disciplină bugetară şi austeritate. Nu face mare lucru pentru a genera bani pe termen scurt, nici pentru a micşora randamentele obligaţiunilor. Nici nu aduce o perspectivă pe termen lung în privinţa eurobondurilor. Multe aici vor depinde de reacţia Băncii Centrale Europene în următoarele zile şi săptămâni.

Rămân anumite dubii dacă şi cum zona "euro-plus" va avea acces la instituţiile UE - precum Comisia Europeană , care dă diagnostice economice şi recomandă anumite tipuri de acţiuni, şi Curtea Europeană de Justiţie, care, speră Germania, se va asigura că ţările adoptă reguli bugetare echilibrate - dincolo de obiecţiile Marii Britanii.

O mare victorie pentru Sarkozy

În special pentru Franţa, care e pe cale să îşi piardă triplu A şi care e acum partenerul mai mic al Germaniei, aceasta e o mare victorie politică. Preşedintele Nicolas Sarkozy s-a declarat demult în favoarea unui nucleu dur mai mic al eurozonei, fără ciudaţiid e britanici, scandinavi şi est-europeni, care au în general politici mai liberale, mai orientate către piaţă. Şi a dorit ca acest nucleu dur să fie condus pe baze interguvernamentale, adică de către lideri mai degrabă decât de instituţii europene supranaţionale. Asta ar permite Franţei şi lui Sarkozy în special să maximizeze impactul.

Sarkozy a făcut progrese substanţiale pe ambele fronturi. Preşedintele a încercat sănu clipească când a apărut la ora 5 ca să explice că un acord care să fie sprijinit de toate cele 27 de membre s-a dovedit imposibil din cauza opoziţiei britanice. Cu aderarea, anul viitor, a Croaţiei la UE, Uniunea este încă în creştere, a explicat Sarkozy. "Cu cât e mai mare Europa, cu atât poate fi mai puţin integrată. Ăsta e adevărul evident", a spusliderul francez.
Pentru Regatul Unit, benficiul negocierilor de la Bruxelles e însă departe de a fi clar. Lui David Cameron i-a luat o jumătate de oră bună după discursul lui Sarkozy să apară şi să-şi explice decizia. Premierul a pretins că a luat "o decizie dură, dar potrivită" pentru interesele britanice, în special pentru industria sa financiară. La schimb pentru a fi de acprd cu schimbarea tratelor, Cameron ceruse o serie de garanţii. Când nu le-a obţinut, şi-a folosit dreptul de veto.

După o ambiguitate îndelung studiată în ceea ce priveşte obiectivele britanice, solicitarea lui Cameron s-a redus la un protocol prin care s-ar fi asigurat că Marea Britanie ar avea un veto asupra regulamentelor financiare. Guvernul britanic e convins că Executivul european, în mod normal un bastion al liberalismului în Europa emite regulamentge ostile City-ului londonez influenţat fiind de de comisarul europen pentru piaţa unică, francezul Michel Barnier. Şi încă şi mai ciudat, având în vederea acuzaţia că Bruxelles-ul vizează inima economiei britanice, toate regulamentele financiare din ultimul timp au trecut cu acceptul Marii Britanii (ce-I drept, după multe lupte de culise). Tactic, de asemenea, părea ciudat să ia apărarea finanţiştilor, pe care politicienii, atât în Marea Britanie, cât şi în restul Europei, preferă în general să-I blameze.

Cameron spune că e "relaxat" în privinţa divorţului. UE a avut dintotdeauna mai multe viteze. A fost fericit că Marea Britanie nu a adoptat euro şi că nu a intrat în zona Schengen. A explicat că viaţa în UE, în special piaţa unică, vor continua ca până acum. "Le dorim numai bine şi sperăm că zona euro va reuşi să-şi rezolve problemele, să ajungă la stabilitate şi la creştere". Feţele trase ale înalţilor oficiali păreau că spun altceva.
Membrii noului pact, dacă vor acţiona ca un bloc, pot trece de Marea Britanie la orice vot. Sunt divizaţi între ei, bineînţeles. Dar obiceiul lor de a lucra împreună şi de a ajunge la acorduri va începe în cele din urmă să apese asupra Regatului Unit.

Sarkozy şi Angela Merkel au spus că doresc ca eurozona să funcţioneze în toate domeniile care se referă la cele 27 de state - de pildă, regulamente privind piaţa muncii şi taxe pe tranzacţii financiare.

Marea Britanie poate presupune că va beneficia de un surplus de afaceri pentru City-ul londonez, dacă zona euro va adopta o taxă pe tranzaţii financiare. Dar dacă noul club va începe să impună reguli financiare pentru cele 17 ale Eurozonei sau pentru cele 26 ale pactului euro-plus? Asta ar putea forţa orientarea tranzacţiilor denominate în euro către Eurozonă, către, să spunem, Paris sau Frankfurt. Marea Britanie aar fi avut cu siguranţă mai multă influenţă dacă ţările Eurozonei ar fi rămas sub umbrela mai mare a UE.

Asta spune multe şi despre discuţiile acide despre Europa din cadrul Partidului Conservator britanic. Chiar când Cameron pleca spre Bruxelles un parlamentar conservator a invocat memoria lui Neville Chamberlain, care s-a întors în mod infam de la Munchen cu asigurări deşarte date d eAdolf Hitler. Cameron e posibil să fi făcut o mare greşeală când vine vorba de interesul pe termen lung al Marii Britanii. Dar cel puţin nimeni nu-l poate acuza că s-a întors de la Bruxelles cu o bucată de hârtie în mână.