Tuaregii, oamenii albaştri ai deşertului

Populaţia nomadă din nordul Africii a rezistat deznaţionalizării, în ciuda faptului că istoria i-a ciopârţit teritoriile, iar politica i-a privat de drepturi. Sute de ani au traversat cu

Populaţia nomadă din nordul Africii a rezistat deznaţionalizării, în ciuda faptului că istoria i-a ciopârţit teritoriile, iar politica i-a privat de drepturi.

Sute de ani au traversat cu caravanele lor Sahara făcând negoţ cu sare, mirodenii, aur, curmale şi sclavi, legând astfel oraşele subsahariene cu cele de pe coasta Mediteranei. Au fost stăpânii incontestabili ai deşertului, unicul popor capabil să se adapteze condiţiilor dificile din imensa "mare fără apă" (bahr bila ma).

Tuaregii aparţin neamurilor berbere seminomade, primele care au populat nordul Africii, fiind cunoscuţi încă de pe vremea lui Herodot, care îi menţionează sub numele de Garamantes. Ocupă o arie extinsă, acoperind aproape în întregime centrul şi vestul Saharei, precum şi partea centrală a Sahelului (zonă aridă şi uscată, dar nu deşertică din sudul Saharei).

Aceste triburi vorbesc o limbă berberă, afro-asiatică, strâns legată de egipteana din perioada faraonică şi de limbile semitice, precum araba şi ebraica. Tamajaq, Tamaşeq sau Tamahaq, cum o numesc ei, include mai multe dialecte.

Denumirea de tuaregi le este dată de către străini. Ei înşişi se denumesc Imajaghan sau Imuhagh (nobil şi liber) sau Kel Tamajaq (poporul din Tamajaq). Alfabetul lor, anterior ocupaţiei Imperiului Roman, numit Tifinagh, preţuit de poeţi, apare în reprezentările artistice de pe formaţiunile stâncoase din Sahara. Denumirea de "oameni albaştri" provine de la culoarea eşarfei, vopsită în indigo, nuanţă care se estompează în timp, în contact cu pielea, împrumutându-i acesteia culoarea.

Oameni fără ţară

Situaţia triburilor tuarege este oarecum comparabilă cu a populaţiei kurde. Amândouă au suferit de pe urma împărţirii arbitrare a teritoriilor după cel de-al Doilea Război Mondial, având populaţiile răspândite pe teritoriul mai multor state şi îndurând acelaşi tratament din partea ţărilor-gazdă.

Politicile de asimilare culturală şi lingvistică, precum şi marginalizarea politică şi economică pe care au suferit-o au determinat triburile tuarege să se îndrepte spre lupta armată la începutul anilor `90. Consecinţele economice şi politice ale acestor conflicte i-au forţat să abandoneze viaţa nomadă şi să se aşeze în oraşele de la marginea Saharei, precum Tamanrasset, în Algeria, sau Agades în Niger.

Conflicte vechi

Istoria revoltelor tuarege nu este recentă. Înainte de colonizarea franceză, tuaregii erau organizaţi în confederaţii, fiecare din acestea fiind compusă din mai multe triburi. Grupurile principale aveau, în mod tradiţional, un lider numit Amenokal, care conducea împreună cu un ansamblu format din şefii de trib.

La începutul secolului 19, confederaţiile tuarege au încercat să reziste tentativei franceze de colonizare a teritoriilor lor din centrul Saharei. Cea mai puternică rezistenţă a fost organizată în sudul Algeriei de către triburile Ahaggar, înfrânte în cele din urmă de armata franceză. Imediat după ce triburile tuarege au fost înfrânte, iar confederaţiile dezmembrate, au fost iniţiate şi semnate acorduri de pace între acestea şi Franţa, în Mali, în 1905, şi în Niger, în 1917.

Conflicte noi

După ce majoritatea statelor africane şi-au dobândit independenţa, teritoriul tuareg a fost în mod artificial împărţit între naţiunile nou-formate: Niger, Mali, Algeria, Libia şi Burkina Faso.

Declanşate atunci, conflictele între tuaregi şi statele nou-constituite s-au prelungit până în zilele noastre.
În Mali, revolta a izbucnit în 1960, imediat după ce această ţară a obţinut independenţa. Revolta a continuat, şi în 1990 a reuşit să unească triburile de tuaregi din Mali şi din Niger împotriva guvernelor acestor ţări. Pacea a survenit după negocierile purtate de Franţa şi Algeria cu aceştia, iar tratatele de pace au fost semnate în 1992, în Mali, şi în 1995, în Niger.

Cele două acorduri de pace aveau drept scop descentralizarea şi garantarea integrării luptătorilor din rezistenţa tuaregă în armatele naţionale ale celor două ţări.

Blestemul uraniului

Luptele au încetat în urma acestor acorduri de pace, dar, începând cu 2004, s-au semnalat conflicte în Niger între forţele guvernamentale şi rebelii care cereau independenţă pentru zona locuită de tuaregi.
Un motiv important al conflictului este înfloritoarea industrie de exploatare a uraniului din Niger. Tuaregii sunt nemulţumiţi, pe de-o parte, de faptul că o mare întindere a terenului lor pentru păstorit şi păşunat a fost afectat şi, pe de altă parte, de faptul că profiturile obţinute de această industrie nu îmbunătăţesc cu nimic viaţa comunităţii lor.

Începând cu acest an, violenţele au escaladat şi, deşi preşedintele Nigerului insistă pentru o rezolvare internaţională a acestei situaţii, singurul rezultat vizibil este o continuă deteriorare a condiţiilor de viaţă pentru triburile tuarege.

O societate musulmană neobişnuită

Spre deosebire de societatea musulmană tradiţională, la tuaregi, bărbaţii sunt cei care poartă un voal în public, şi nu femeile. Eşarfa albastru indigo, care le acoperă capul lăsând liberi doar ochii, este purtată începând cu vârsta de 14 ani, vârstă la care se consideră că au atins maturitatea.

Momentul este marcat printr-o ceremonie religioasă realizată de unul dintre oamenii religiei care recită din Coran atunci când îi înfăşoară voalul în jurul capului. Din acel moment, barbaţii nu se vor despărţi niciodată de turbanul lor format din această eşarfă care poate avea 4-5 metri lungime şi diferite culori, precum galben, verde, roşu.

Două culori poartă însă o semnificaţie specială: culoarea albă este cea purtată în semn de respect, la ocazii speciale, iar culoarea albastru indigo care colorează eşarfele din in este purtată în zilele de sărbătoare.Societatea tuaregă este matriliniară, dar nu matriarhală (copilul are o descendenţă maternă, moştenind rangul şi poziţia mamei).

Căsătoria se realiza, în mod tradiţional, numai în interiorul aceleiaşi caste, dar astăzi aceste practici nu mai sunt respectate atât de strict. Tuaregii au adoptat islamul după venirea arabilor şi aparţin ramurii Sunit Malekite (specifică pentru nordul Africii). Acest lucru se împleteşte cu credinţa în spiritele naturii şi ale deşertului, precum şi în puterea omului de a ghici viitorul.

"Civilizaţia sabiei" şi sistemul de caste

Ibn Battuta, celebrul geograf arab din secolul al XV-lea,
Considera civilizaţia tuaregă o extraordinară "civilizaţie a sabiei", fondată pe un solid
sistem de caste.

Tradiţional, societatea tuaregă era organizată pe ierarhii: nobili, vasali, meşteşugari, fiecare cu funcţia şi rolul său. Nobilii, aristocraţia războinică, organizau apărarea tribului, raidurile pentru pradă şi hrană şi caravanele pe distanţă lungă. Sabia reprezenta un obiect de preţ şi multe asemenea săbii sunt încă transmise din generaţie în generaţie.

Se crede că posesorul unei asemenea săbii este protejat prin victoriile strămoşilor săi. Vasalii erau cei care păstoreau şi aveau grijă de turmele tribului. Meşteşugarii erau reprezentaţi de fierarii care fabricau şi reparau uneltele şi materialele folosite de comunitate şi care înarmau tribul cu săbii, lănci şi pumnale. După introducerea islamului, a apărut o nouă clasă reprezentată de oamenii religiei.

Aceştia erau instruiţi în ştiinţele religioase şi erau legitimaţi pentru a oficia evenimente importante, cum ar fi căsătoria sau decesul.

Negustorii aveau cel mai înalt statut social după cel al nobililor şi se ocupau de comerţul de mai mică anvergură. În timp, diferenţele sociale s-au mai modificat în funcţie de situaţia economică şi socială a grupurilor. Sclavii reprezentau cea mai de jos castă şi erau fie prizonieri de război, fie cumpăraţi. Aceştia proveneau doar din populaţiile africane, nu şi din celelalte triburi berbere. Sclavia nu este însă un lucru care ţine de trecut deoarece în Africa Subsahariană sclavia a fost abolită oficial abia în anii `90, iar în practică o parte din foştii sclavi (cunoscuţi sub numele de Bella) au rămas încă sub comanda stăpânilor lor.

Ceremonia ceaiului

Tuaregii sunt recunoscuţi pentru ospitalitatea lor, iar ceremonia ceaiului este modul în care aceasta se manifestă cel mai bine. Refuzul invitaţiei la ceai sau la cele trei ceaiuri care alcătuiesc acest ritual este considerat o impoliteţe. Tuaregii spun că prima ceaşcă de ceai este amară ca viaţa, a doua este dulce ca dragostea, iar a treia este suavă ca moartea.

A fi nomad: un mod de viaţă, dar şi un mod de a fi

Viaţa nomadă reprezintă pentru această populaţie o emblemă a libertăţii şi a mândriei. La fel ca beduinii din peninsula Sinai, tuaregii au avut de suferit atât direct, din cauza politicilor de sedentarizare forţată, dar şi indirect, prin apariţia statelor naţionale, a graniţelor şi a controlului.

Rezultatele au fost dezastruoase. Beduinii din Sinai, în imposibilitatea de a practica comerţul într-o zonă în care graniţele sunt un obstacol imposibil de trecut din cauza conflictelor din Orientul Mijlociu, sau agricultura din cauza solului stâncos al peninsulei Sinai, au fost nevoiţi să pozeze pentru turişti sau să cultive droguri pentru a-şi asigura subzistenţa.

Tuaregii din Africa care au fost sedentarizaţi forţat au eşuat în mahalalele de la marginea oraşelor în mizerie sau se ocupă cu contrabanda sau cu războiul. Ca să putem înţelege care este efectul limitării libertăţii acestui popor, ar trebui ştiut că, pentru ei, orice loc în afara cerului liber este considerat un mormânt. Refugiaţii tuaregi, în urma conflictelor din Mali, au fost adăpostiţi de binevoitori, care le-au pregătit în curte aşternutul pentru noapte cu perne şi pături. Dimineaţă însă, aceştia dormeau în stradă, căci, explicau ei, gardul casei constituie o prea mare limitare, imposibil de suportat.