Tripoli, noiembrie 2006: Faţă în faţă cu Gaddafi

Dimineaţa de 15 noiembrie 2006. Zburăm spre Tripoli. Avem de relatat prima vizită a unui şef de stat român în Libia, de după revoluţie. Revoluţia română, evident. Preşedintele Băsescu e relaxat, ca întotdeauna. Dar zburăm spre necunoscut.

Cu Gaddafi nu se ştie niciodată, mărturisesc oamenii din staful prezidenţial. Există, în principiu, un program al vizitei, dar „Marele lider” - cum îi spun cei din staf, cu un amestec ciudat de ironie şi admiraţie- se poate răzgândi oricând. Gaddafi poate primi delegaţia română la unul dintre palatele sale, la cortul său din deşert, într-o pauză de vânătoare cu şoimi, sau poate foarte bine să nu ne primească deloc. Oricum, la uşa lui stau zilnic la coadă o mână de lideri africani, şi nu se ştie niciodată câţi vor fi poftiţi înăuntru. Cine să-i ceară socoteală? România, al cărei lider vine să ceară ceva din datoria libiană? În niciun caz.

E încă vară în nordul Africii. Tripoli, aproape pustiu, e decorat cu drapelele Libiei şi ale României. Suntem lăsaţi într-un hotel, chiar pe faleza Mediteranei. Am putea rămâne peste noapte aici sau nu – în funcţie de disponibilitatea „Marelui lider”. Dar, după vreo două ore de aşteptare fără noimă, veste minunată! „Marele lider” ne va primi, la o reşedinţă situată undeva la marginea capitalei.

În microbuzul presei urcă şi un agent de securitate local, un tânăr în costum, cu ochii mobili. Sigur ştie româneşte, aşa că avem grijă ce comentăm. Coloana se deplasează în viteză pe străzi cu prăvălii şi mici ateliere. Populaţia e ţinută la respect de agenţi de securitate postaţi din metru în metru, de-a lungul trotuarelor.

Reşedinţa lui Gaddafi este înconjurată de un zid din beton, înalt de peste trei metri, cu poartă blindată. Fiecare maşină din coloană e controlată. Trecem de primul zid, iar în spate ne aşteaptă un alt cerc de apărare. Altă poartă, alt control. Între ziduri, un număr impresionant de soldaţi înarmaţi. Unii ne controlează pe noi, dar cei mai mulţi nu par a se sinchisi. Stau pe iarbă, cu armele lângă ei. Disciplina nu prea e la ea acasă.

Intrăm într-o grădină, pe care un soldat o udă cu furtunul. În spate, reşedinţa - o vilă ce seamănă izbitor cu cele ale lui Ceauşescu. Doar că de ea este lipit un imens cort – acolo ne aşteaptă „Marele lider”, îmbrăcat în cunoscuta sa costumaţie tribală, de culoare maron. Schimbă câteva amabilităţi cu preşedintele Băsescu. După care, câteva femei în combinezoane soldăţeşti, din vestita gardă libiană, ne îndeamnă politicos, dar ferm, spre ieşire.

Cei doi şefi de stat ies de la convorbiri. Preşedintele Băsescu pare să caute cu privirea un cunoscut în grupul de români ce se îngrămădeşte să facă o poză şi să ia câteva cadre. „Marele lider”, cu faţa imobilă, priveşte spre un punct nedefinit de la linia orizontului. Ultimele poze, făcute mai cu discreţie – am fost avertizaţi că Gaddafi nu permite să fie fofografiat sau filmat direct din faţă.

Vom pleca repede din Tripoli, dar ne mai rămâne puţin timp pentru o raită prin centru. Iată Piaţa Verde, dominată de uriaşul portret al „Marelui lider”. Ne luăm inima în dinţi şi urcăm pe uriaşa tribună din lemn, ca să vedem ce vede Gaddafi în timpul celebrelor sale discursuri. După un timp, un securist în civil ne observă şi ne cere, prin gesturi, să coborâm. Nu pare foarte supărat pe noi, probabil nu suntem primii străini care fac asta în Tripoli. Abia atunci vedem, deasupra tribunei, sus, pe un zid, ştreangul destinat duşmanilor poporului.

O scurtă vizită prin bazar, unde ne frapează liniştea, neobişnuită pentru un astfel de loc. Oameni mulţi, dar tăcuţi, fără strigătele negustorilor sau ale clienţilor ce se tocmesc. Vânzătorii nu te poftesc în prăvălie, nu-şi laudă marfa cu voce tare, îţi vorbesc monosilabic – parcă suntem într-o alimentară ceauşistă, nu în lumea arabă. Şi, peste tot, nelipsiţii bărbaţi tineri, în costum, cu ochii mobili.

Zburăm spre Bucureşti. Suntem deasupra Mediteranei. E deja noapte. Preşedintele Băsescu ne spune câte ceva despre vizită. Printre altele, că „Marele lider” şi-a exprimat părerea de rău faţă de felul în care a sfârşit prietenul Ceauşescu.