Siria: războiul alungă actorii

Serialele de televiziune, „victimele colaterale“ ale conflictului sirian.

Una dintre cele mai mari pierderi din punctul de vedere al propagandei regimului sirian a fost reducerea numărului de seriale de televiziune, a căror tematică era de inspiraţie patriotică, preamărind trecutul istoric al arabilor. La ora actuală, această industrie a devenit falimentară. Companiile producătoare care au rămas fidele regimului Assad  s-au văzut cu conturile din străinătate înghetaţe, iar telespectatorii din lumea arabă boicotează transmisiunile posturilor siriene.

Anii '90 au cunoscut o creştere fără precedent a producţiilor de „musalisal", (denumirea arabă a serialelor ). Ele transmiteau mesaje politice, dar această trăsătură s-a accentuat în primul deceniu al secolului nostru, după atentatele din 11 septembrie şi invazia Irakului.

Filme de propagandă

Mesajele transmise reflectau ideologia panarabă a partidului Baath, în centrul serialelor situându-se eroi arabi şi războaiele glorioase purtate de-a lungul istoriei. Astfel, de un mare succes în lumea arabă s-a bucurat serialul despre sultanul Saladin, care a trăit în secolul al XII-lea şi a fost eliberatorul Ierusalimului. Era considerat poate cel mai mare erou arab (deşi era de origine kurdă) şi în concepţia partidului Baath simboliza unitatea arabă. Nu erau greu de recunoscut simbolurile: cruciaţii echivalau cu israelienii şi americanii, iar liderul egiptean corupt Sawar - cu Hosni Mubarak.

Schimbările în orientarea politică a ţării se regăseau şi în seriale. De pildă, odată cu îmbunătăţirea relaţiilor cu Turcia, duşmanii nu au mai fost turcii, ci colonialiştii europeni, mai ales francezii.

Acum, situaţia s-a schimbat. Puţinele seriale proguvernamentale nu mai sunt credibile, iar cei mai importanţi actori au renunţat să apară. Mulţi dintre ei au fost concediaţi deoarece au semnat petiţii antiguvernamentale. Alţii au fugit, cea mai mare lovitură pentru industria serialelor siriene fiind defectarea în străinatate a lui Jamal Suleiman, ginerele fostului ministru al Informaţiilor, interpretul lui Saladin.

„Musalisalurile" scrie Omar Adam Sayfo în „The New  York Times", nu mai există şi poate că e bine. Dar nu trebuie să se uite că au fost o mândrie a ţării, o artă populară locală care zeci de ani i-a unit pe sirieni, indiferent de clasa socială, religia sau minoritatea de care aparţineau.