Scheletele justiţiei şi integrarea europeană

Chiar dacă Executivul european a decis să continue monitorizarea pe Justiţie a României, oficialii de la Bucureşti sunt excesiv de optimişti.

După patru ani de funcţionare a Mecanismului de Cooperare şi Verificare, nimic nu s-a schimbat. Cetăţenii români au tot mai puţină încredere în sistemul de justiţie din ţara lor. Ori Comisia Europeană nu a reuşit să gestioneze bine acest mecanism, ori România este intratabilă.

Cu câteva zile în urmă, la Bucureşti, ministrul de Justiţie era încrezător că toate instituţiile implicate în rezolvarea problemelor semnalate de raportul Mecanismului de Cooperare şi Verificare vor lucra coordonat şi aplicat pentru ca în timp scurt să nu mai fie nevoie de Mecanism. Sperăm ca acest nou angajament să nu fie doar răspunsul la decizia recentă a Consiliului Uniunii Europene de a sprijini propunerea Comisiei Europene vizând continuarea aplicării Mecanismului de Cooperare şi Verificare pentru România şi Bulgaria. Căci mai mult decât relaţia Guvernului român cu Comisia Europeană, autorităţile noastre au datoria de a oferi cetăţenilor cadrul complet de funcţionare a statului de drept, iar cetăţenilor europeni garanţia că pot găsi în România o administraţie publică şi o Justiţie care susţin un mediu de afaceri serios şi stabil.

„PIATRA DE MOARĂ"

Dar de ce este o „piatră de moară" Mecanismul de Cooperare şi Verificare? Pentru că arată faptul că autorităţile din România nu-şi îndeplinesc obligaţiile faţă de cetăţenii proprii şi nu-şi respectă angajamentele faţă de partenerii din Uniunea Europeană. Iar Comisia Europeană are probleme de credibilitate, căci a inventat un mecanism-apendice pe care nu reuşeşte să-l gestioneze convingător.

În decembrie 2006, când Comisia Europeană şi guvernele de la Bucureşti şi Sofia au convenit să pună în aplicare Mecanismul de Cooperare şi Verificare, Bruxelles-ul recunoştea că teoria condiţionalităţii era aplicabilă în cele două state numai dacă aveau parteneri viabili de dialog şi acţiune. Or, de atunci au trecut aproape patru ani şi nu numai că nu se înregistrează rezolvări, dar nici măcar îmbunătăţiri. Cu toate adăugirile punctuale, se constată pe zi ce trece o scădere continuă a încrederii cetăţenilor în Justiţie, iar pârghiile anticorupţie create au contribuit la creşterea percepţiei că în România corupţia se amplifică. Aşa că s-ar putea spune ori că Mecanismul are suferinţele lui sau că România este intratabilă. În ceea ce priveşte România, eu nu cred că nu-şi poate soluţiona problemele, doar în situaţia în care ar lipsi voinţa politică.

Iar în privinţa Mecanismului, acesta ar trebui să aibă parametri referenţiali clari şi un termen realist de aplicabilitate, circumscris realităţii de la noi, pentru a nu lăsa „cruciaţilor" politici posibilitatea să organizeze campanii politicianiste folosindu-se de scheletele din dulapul Justiţiei. Este, în primul rând, interesul României, dar şi al Comisiei Europene să se ajungă la „soluţia de ieşire" din fundătura Mecanismului de Cooperare şi Verificare, convingând despre avantajele integrării europene.Se vorbeşte frecvent despre „lecţiile" ultimului val de extindere a Uniunii Europene.

EXTINDERE ŞI POLITICIANISM

Prilej cu care se rememorează episoade din procesul aderării României şi Bulgariei. Cu tot scepticismul care a însoţit primele etape ale negocierilor de aderare ale celor două ţări, de la sfârşitul anului 2002 s-a conştientizat că şi acestea pot deveni „poveşti de succes" pentru Uniune şi pentru ele însele. Turnura politică europeană de după 2004 a conectat mai mult procesul aderării României şi Bulgariei la următoarele proiecte de extindere a Uniunii şi mai puţin la procesul integrării europene. Iar „doctrinarii" de pe lângă Comisia Europeană, acompaniaţi de corul scepticilor din statele membre, au susţinut, tot mai insistent, introducerea „condiţionalităţilor" extra-acquis.Tot ei au propovăduit formula prăfuită a „diferenţierilor" de tratamente în spaţiul comunitar. Preluând asemenea canoane din practicile altor organizaţii internaţionale, diriguitorii extinderii din Comisia Europeană au vrut să inoveze şi ei ceva, dar au reuşit doar să deterioreze ceea ce se verificaseră ca fiind valabil. Cu aceeaşi înclinare pentru politizare şi apetit bolnăvicios de a începe mereu altceva în loc să fie terminată lucrarea în curs, liderii politici care tocmai parafaseră Tratatul de Aderare s-au lăsat antrenaţi în jocul politico-ideologic de la Bruxelles, fiind uşor de convins că lor şi numai lor patria trebuie să le fie recunoscătoare.

INTEGRARE ŞI EXTINDERE

Actuala Comisie Europeană se apropie de momentul finalizării negocierilor aderării Croaţiei la Uniunea Europeană, continuă negocierile cu Turcia şi pregăteşte terenul pentru negocierile cu alte state aspirante. La începutul anilor 2000, Comisia negocia cu statele candidate pe baza concepţiei „extindere şi intensificarea integrării", dar după 2004 s-a înstăpânit teza „condiţionalizării şi diferenţierii". E limpede pentru orice observator că anteriorul mandat al Comisiei a fost mai neclar şi cu mai puţine rezultate în domeniul extinderii Uniunii. Motiv pentru care nu credem că a se urma îndemnul dogmatic al „condiţionaliştilor" de ocazie ar fi o cale pozitivă pentru încheierea următoarelor negocieri de aderare la Uniunea Europeană. Căci în locul rigorii şi clarităţii s-ar introduce situaţii dubitative, acestea din urmă nefiind în favoarea întăririi Uniunii Europene şi nici a viitoarelor state membre. O demonstrează cu prisosinţă „reţeta" aplicată României, după 2004, şi mai ales „inovaţia" Mecanismului de Cooperare şi Verificare pentru Justiţie şi anticorupţie.

CUM VA PROCEDA COMISIA?

Comisarul pentru Extindere, dl Štefan Füle, provine dintr-un stat membru nou (Cehia) care are încă vie memoria procesului pregătirii pentru aderare. El a fost şi ministru pentru Afaceri Europene în guvernul de la Praga şi ştie foarte bine care sunt problemele postaderării. Iar dacă are ca obiectiv intensificarea integrării europene, sper că-i va convinge pe ceilalţi comeseni din Colegiul Comisarilor, dar şi guvernele statelor membre că numai situaţiile clare şi predictibile întăresc procesul integrării şi Uniunea Europeană. Căci azi, mai mult decât ieri, Uniunea Europeană trebuie să demonstreze că are capacitate de transformare şi renovare, să reafirme valabilitatea şi soliditatea procesului integrării europene, să contrazică prin fapte şi valori prorocirile celor care cântă prohodul Uniunii.

Fost negociator-şef al României cu UE

Vasile Puşcaş, profesor de relaţii internaţionale, autor a peste 20 de volume, a fost negociator-şef al României cu UE (2000-2004); în timpul mandatului său au fost încheiate toate capitolele de negociere şi s-a finalizat negocierea Tratatului de Aderare. Din decembrie 2008 până în octombrie 2009 a fost ministru pentru Afaceri Europene.

"Este, în primul rând, interesul României, dar şi al Comisiei Europene să se ajungă la soluţia de ieşire din fundătură."