Reconstituirea drumurilor sclaviei

Marea Britanie a abolit vânzarea de africani în America în urmă cu 200 de ani. În Africa au rămas subdezvoltarea şi conflictele, iar în America dăinuie segregarea Comemorarea

Marea Britanie a abolit vânzarea de africani în America în urmă cu 200 de ani. În Africa au rămas subdezvoltarea şi conflictele, iar în America dăinuie segregarea

Comemorarea interzicerii sclaviei de către Regatul Unit, în 1807, a ajuns la voiajul transatlantic al replicii velierului Amistad, simbolic pentru această istorie. Anterior, lideri politici şi religioşi britanici, unii de culoare, şi-au cerut ori au cerut scuze pentru implicarea ţării lor în odioasa afacere internaţională.

Noul velier Freedom Amistad a plecat de pe coasta de est a Statelor Unite pentru a ajunge în Europa şi Africa, după care va reveni în America via Caraibe - cale de 22.500 de kilometri sau 14.000 de mile. Pe 1 iulie 1839, 53 de captivi africani s-au răsculat la bordul Amistad - sau Libertatea, în spaniolă -, în dreptul Cubei, l-au ucis pe căpitan şi au "deturnat" corabia, cu gândul de a se întoarce pe continentul negru. Au ajuns însă în Long Island, unde au fost sabordaţi de o patrulă de coastă americană, acuzaţi de omucidere şi întemniţaţi în New Heaven.

Libertatea şi-au câştigat-o abia mai târziu, în 1841, graţie justiţiei americane: în contra apelului guvernului, Curtea Supremă a SUA a acceptat pledoaria aboliţioniştilor că africanii din nou captivi au făcut obiectul unei răpiri, deci aveau dreptul de a-şi ataca răpitorii.

Varianta reconstituită a velierului Amistad va ajunge la Londra în august, după care va trece prin faţa Lisabonei, Madeirei, Senegalului, Sierrei Leone şi Africii de Vest, locul de baştină al sclavilor din poveste - după care va reveni în SUA, în 2008, cu trecere prin câteva state caraibiene cu moştenire genetică şi culturală africană.

Motivaţii economice

La bord se află acum şi zece studenţi americani şi britanici, care vor comunica tot timpul cu şcoli şi muzee interesate, prin e-mail şi web-cast. Lecţia pe care o predă turul transatlantic al Freedom Amistad este cea a unui triunghi de afaceri globalizate avant la lettre, prin care comercianţii vremii au făcut averi fabuloase: bunurile manufacturate în Europa erau schimbate cu negustorii din Africa de Vest pentru negri, de pe care se scoteau bani buni de la plantatorii din America.

Redutabil politician britanic, uitat astăzi, William Wyndham Grenville propunea încă din 1870 abolirea lucrativului comerţ cu sclavi printr-o mişcare comună a Marii Britanii şi Franţei. Adept al lui Adam Smith, baronul Grenville socotea sclavia un nonsens economic - pe lângă faptul că era nedreaptă. Va reuşi să impună legea de abolire a sclaviei în Marea Britanie abia după victoria în alegerile din noiembrie 1806, care l-au propulsat în fruntea unui cabinet londonez de uniune naţională. Avocatul istoricei legi le-a explicat adepţilor sclaviei că plantatorii din Indiile de Vest produc deja prea mult, iar continuarea criminalului trafic i-ar ruina, în cele din urmă. Baronul a mai convins şi că, dacă Marea Britanie nu încetează acest comerţ, nimeni nu o va face. Nu în cele din urmă, Regatul Unit "ar fi persistat în crimă".

Scuze politice

Cu ocazia ceremoniilor de comemorare a celor 200 de ani de la încetarea oficială a acestui negoţ cu carne vie, premierul Tony Blair a dat imagine şi sunet "durerii şi regretelor adânci" ale Londrei, care au fost difuzate în format video în cadrul evenimentelor de gen din toată Marea Britanie şi din fostul Imperiu Britanic. Politicianul laburist s-a referit apoi la copiii-soldaţi de astăzi, imigranţii traficaţi şi munca forţată, ca la forme moderne ale sclaviei - cărora li se adaugă sărăcia endemică, excluziunea socială şi conflictele civile, la fel de crude.

Mesajul guvernului venea după ce Arhiepiscopul de York, John Sentamu, cu strămoşi africani, ceruse scuzele formale ale Regatului Unit pentru rolul său istoric în tragica dislocare a 10-25 milioane de africani. Primarul Londrei a împărţit marile vinovăţii pentru "monstruoasa crimă" între Franţa, portul Liverpool, statul american Virginia şi... Biserica Anglicană.

Păcatele Bisericii Anglicane

Dacă Biserica Catolică are pe conştiinţă acceptarea tacită a Holocaustului, Biserica Anglicană are de ispăşit în veci vina mult mai veche a înlănţuirii sufletelor cu pielea ca abanosul. Arhiepiscopul de Canterburry a cerut scuzele organizaţiei pentru sclavii folosiţi, în numele Domnului, pe plantaţiile Bisericii Anglicane din Indiile de Vest. Justificarea anglicanilor vremii era că veniturile astfel obţinute erau folosite pentru propagarea cuvântului sfânt. Oricum, Biserica Anglicană şi-a eliberat sclavii abia în 1834 şi a primit drept compensaţii suma de 9.000 de lire, imensă pe atunci - victimele traficate şi exploatate nu au primit nimic nici astăzi.

Varianta asiatică

Un comitet al Congresului SUA conjură Japonia să-şi ceară scuze pentru sclavia sexuală în care armata imperială niponă a ţinut femei din China şi Coreea de Sud în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. "Germania a făcut alegerea corectă", a spus democratul californian Tom Lantos. "Japonia, pe de altă parte, promovează activ amnezia istorică".

Guvernul de la Tokyo nu a replicat decât că nimic nu poate afecta bunele relaţii dintre SUA şi Japonia. În timpul primei vizite la Washington, premierul Abe a sugerat oarece empatie cu fostele victime, dar a evitat angajarea vreunei responsabilităţi naţionale.

Mai departe, vinovaţii şi inocenţii nu sunt de-o singură parte a baricadelor, mai ales în trecerea timpului. În partea întunecată a fulminantei creşteri economice şi urbane din China supravieţuiesc migranţi rurali răpiţi şi obligaţi să muncească fără plată, de pildă în fabrici de cărămizi.

Continentul negru de supărare

Afro-americani cu nelinişti existenţiale şi ceva stare vin în pelerinaj în statele de origine ale strămoşilor lor. Unii fac mici investiţii, dar continentul îşi justifică nivelul de dezvoltare şi prin furtul unor întregi generaţii de femei şi bărbaţi, care i-a făcut imposibilă la timp o serie de revoluţii economice.

Americani de culoare sunt îndrumaţi de teste ADN spre Ghana, pe urmele rudelor duse în sclavie în Lumea Nouă. Ajunşi pe pământul Africii, li se pare că resimt durerea părinţilor, bunicilor şi străbunicilor. Autorităţile din Ghana vor însă ca descendenţii din Occident ai sclavilor africani să viziteze măcar o dată în viaţă tărâmurile fraţilor de sânge, dacă nu chiar să-şi ia o rezidenţă africană ori să deschidă o afacere.

Printre cele mai vizitate locuri din Ghana sunt, paradoxal, castelele pe care le-au ridicat puternicii europeni: deja în sclavie, bărbaţi şi femei aşteptau aici şi până la o lună, câte 200 într-o pivniţă fără aer, venirea corăbiilor care urmau să-i ducă pe plantaţiile americane - între timp, jumătate mureau.

Anul acesta, toate drumurile duc spre Elmina Castle - primul post european al comerţului cu sclavi din Africa subsahariană. Construit de portughezi în 1487, înainte de descoperirea Americii, cel mai dramatic colţ al castelului este "camera fără întoarcere", de unde sclavii fără vină erau îmbarcaţi şi trimişi la muncă silnică pe viaţă.

Datoriile Occidentului

"Cei care vor reconcilierea vor să emite adevărul exploatării. Africa este fundaţia bogăţiei Europei şi Americii. Africa este creditorul. Europa şi America sunt debitorii", spune răspicat reverendul Jesse Jackson, cunoscutul activist american pentru drepturile civile.

Odată cu cele peste 12 milioane de tineri răpiţi între secolele XV şi XIX, din Africa a fost luat şi viitorul pe termen lung al continentului. Ghana, de pildă, are o remarcabilă creştere economică de câţiva ani, dar scenele rurale includ ziduri de lut şi apă colectată în bidoane de plastic. Istorici locali explică subdezvoltarea locală astfel: fără traficul cu sclavi, continentul ar fi avut o populaţie dublă în 1850; fără trupurile între 18 şi 40 de ani, societăţile locale nu au putut progresa economic şi social.

Complicităţile locale

Cererea europeană de africani a creat însă o afacere lucrativă pentru traficanţii băştinaşi. La început, mulţi dintre sclavi erau prizonieri ai războaielor locale; ulterior, obţinerea de sclavi a devenit motiv de războaie locale. Perioada de maximă cerere de sclavi a coincis cu introducerea armelor de foc în Africa - campaniile de cucerire sau răzbunare continuă şi astăzi. După ce au interzis vasele de sclavi, puterile europene au divizat şi colonizat Africa - ceea ce nici n-a mai fost prea greu fără războinicii trimişi în sclavie. Mai târziu, cultura africană a început să influenţeze artele europene sau americane - care descopereau valoarea originară a "primitivismului". Invers, autohtonii au început să imite culturile străine. Mai rău, mulţi africani se simt oarecum inferiori albilor chiar şi pe continentul negru.

NU măsurilor afirmative

Africa de Sud a renunţat la apartheid abia de câţiva ani. Franţa interzice de ceva timp chiar şi marcajul etno-rasial în statisticile demografice. Între ele, SUA pendulează între dreptul cetăţenilor de a trăi cât de separaţi doresc şi tentativele de amestec interrasial organizat politic.

Cine se aseamănă se adună - dar care e criteriul de asemănare preferabil? De pildă, inteligenţa nativă nu ţine de rasă - dar îndemnul la învăţat şi condiţiile de a o face depind şi de categoria socială căreia îi aparţine familia copiilor.

Curtea Supremă a Statelor Unite decide zilele acestea, din nou, asupra amestecului rasial din şcolile americane - tranşată ultima oară în urmă cu 50 de ani. În 1954, Curtea Supremă decidea că nu există justificare constituţională pentru separarea elevilor după culoarea pielii - de atunci, în pofida presiunilor cel puţin psihologice din partea supremaţioniştilor albi din KKK, copiii afro-americani au putut urma orice şcoală publică au dorit părinţii.

În deceniile şase-şapte, clasa mijlocie albă s-a mutat însă în suburbii, lăsând cartierelor oraşelor ocupate majoritar de negri - ceea ce a produs o segregare de facto în şcolile locale. Unele comunităţi locale au decis atunci instituirea unor programe de mix rasial în şcolile publice, prin deplasarea unora dintre copii cu autobuzele în cealaltă parte a oraşului.

Egali, dar încă separaţi

Cazurile judecate acum de Curtea Supremă a SUA arată că, în pofida absenţei unei segregări formale, albii şi negrii americani trăiesc încă în universuri ca şi separate. Desigur, a apărut o masă de consumatori de culoare importantă financiar - pentru care se creează programe mass-media dedicate, de la telenovele la premiere muzicale. La fel, membri ai elitei afro-americane s-au afirmat nu doar ca apărători ai propriilor comunităţi, ci la nivelul conducerii statului federal. Condoleezza Rice provine dintr-o familie care a învăţat-o să înveţe; Collin Powell a beneficiat însă şi de măsurile afirmative adresate comunităţii afro-americane în acest scop.

Consilierii locali din Louisville au decis că peste lunga şi amara istorie de segregare rasială a oraşului, evidentă încă în locuirea în zone separate, nu se poate trece dacă toate şcolile publice din urbe nu au măcar 10-15% elevi de culoare - altminteri, copiii albi şi negri au puţine şanse de a se cunoaşte. Unii părinţi de culoare se plâng însă că odraslele le sunt plimbate cu autobuzul până în cealaltă parte a oraşului de dragul diversităţii rasiale. Primul argument este că picilor de cinci ani li se induce astfel conştiinţa unei identităţi aparte, bazată pe culoare. Al doilea că "mai bine la o şcoală proastă pentru negri, dar peste drum, decât la o şcoală proastă pentru albi şi în altă parte a oraşului". La Seattle se arată că este neconstituţional să ceri ca într-o şcoală să fie un anumit procent de negri sau hispanici.

Dincolo de aceste decizii şi discuţii, peste 75% din americanii caucazieni şi asiatici înscrişi la colegii le termină cu diplome, spre deosebire de numai 50% din elevii negri şi hispanici. Statisticile nu explică şi de ce.

Comentariu

Binele cu forţa

Moştenirea ultimelor secole de muncă a unor fiinţe umane înregistrate doar în contracte de vânzare-cumpărare se poate vedea în proprietăţi ale statelor europene şi americane; ca şi în modul în care se percep pe sine o mare parte dintre negrii născuţi şi crescuţi în Europa sau America. E drept, sărăcia, frustrările, neîncrederea şi alte metehne aferente pot fi transmise prin naştere şi mai puţin evident decât în interiorul unei rase. Dar e mai simplu aşa. Mulţi dintre hispanici sau maghrebieni împărtăşesc sorţile multora dintre negrii din SUA ori UE. E valabil şi pentru ţigani.

Culturile îşi pot translata însă şi puternicile calităţi de afirmare socială - vezi standingul diasporei evreieşti sau indiene. Iar comunităţile marcate de rasism se pot ajuta pe sine: organizaţia 101 Black Men recrutează la nivel mondial persoane de culoare şi de succes care vor să devină mentori ai altor generaţii cu chipul şi asemănarea lor.

Europeni şi americani dalbi au sânge negru, dar faptul că nu li se vede îi ajută mai mult în viaţă. La 1735, Linnaeus alcătuia un sistem al naturii umane cu următoarele tipologii: European - ochi albaştri, amabil, ager la minte, inventiv, acoperit cu haine strâmte, guvernat de lege; Asiatic - ochi întunecaţi, serios, mândru, zgârcit, acoperit cu haine largi, guvernat de credinţe; Negru - indiferent, relaxat, african, îndemânatic, indolent, neglijent, uns cu grăsime, guvernat de toane. Stereotipii greu de ucis. Negustorii şi proprietarii de sclavi le-au folosit pentru justificare şi prin comerţul lor le-au extins în timp şi spaţiu. Consideraţi ieri suboameni, chiar şi negrii se asociază azi pe sine cu muzica R&B şi rap, lenevia şi absenţa implicării sociale - constată o analiză a BBC. Sau cu performanţele sportive şi sexuale - imagerie originară în preferinţa stăpânilor de sclavi pentru un şeptel compus din exemplare cât mai atletice.

Sociologii ştiu că aşteptările pot produce calităţi ori evenimente. Există prejudecata superiorităţii fizice a negrilor, dar şi a superiorităţii intelectuale a albilor. Există şi rezultatele şcolare mai proaste ale negrilor - hispanicilor, maghrebienilor, ţiganilor. Pentru că există o aşteptare, împărtăşită şi de ei, să eşueze; şi un tratament ca atare. Atenuarea situaţiei stă în inversarea polilor: de pildă, obligativitatea educaţiei primare, nu doar locuri speciale în universităţi; şi cultivarea voinţei de "a reuşi", nu doar în modurile consacrate de comunitate.