Provincialii politicii de dezvoltare regională a UE

Primarii români sunt îngrijoraţi de viitorul finanţării comunitare în condiţiile în care cinci regiuni de dezvoltare, din totalul celor opt, continuă să fie în topul celor mai sărace regiuni europene. Prin politica regională, UE transferă resurse din zonele bogate în cele sărace. România, alături de Bulgaria, cea mai săracă ţară din Uniune nu profită de şansa de a atrage bani comunitari pentru coeziune.

Săptămâna trecută Bruxelles-ul a fost vizitat de mii de cetăţeni din Uniunea Europeană implicaţi în programarea, aplicarea şi evaluarea politicii europene de dezvoltare regională, componentă fundamentală a politicii de coeziune economică,  socială şi teritorială.

Desfăşurarea ediţiei din acest an a „Săptămânii europene a regiunilor şi oraşelor" („Open Days") a fost percepută foarte diferit de preşedinţii de consilii judeţene, primarii şi responsabilii de agenţii de dezvoltare regională care au participat la eveniment.  A existat însă un ton comun:  îngrijorarea pentru soarta finanţării viitoarei politici de dezvoltare regională în România (2014-2020).

Barroso, marele absent

Freamătul acesta s-a întâmplat departe de liderii europeni. Probabil întâlnirea cu participanţii din unităţile sub-naţionale nu a părut a fi importantă. Preşedintele Comisiei şi-a anulat rostirea directă a mesajului în faţa participanţilor la „Open Days",  din cauza întâlnirii cu noul prim-ministru australian. Aşa încât,  îndemnul domnului Barroso către regiuni de „a ridica vocile" i-a făcut pe participanţi să se întrebe: către cine? Nu le rămânea decât,  odată reveniţi acasă,  să se adreseze propriilor guverne, ai căror reprezentanţi nu s-au înghesuit nici ei să fie parte a acelui schimb de opinii şi bune practici între delegaţii regiunilor europene.

Într-un  mesaj video, Barroso a promis că viitoarea politică europeană de dezvoltare regională va păstra „principiile de bază". Un comunicat de presă al Comisiei transmitea că priorităţile UE se vor înscrie pe trei coordonate: competitivitate, cooperare, coeziune pentru toate regiunile. Adică,  vorba comisarului Johannes Hahn,  politica europeană de dezvoltare regională va trebui să fie contributoare la realizarea obiectivelor „Uniunii Europene 2020".

Modelul polonez

Ţinând cont de experienţa ultimului deceniu şi de erorile trecute şi traumele actualei crize economico-financiare este de înţeles că vor trebui să se producă modificări semnificative în concepţia,  finanţarea şi aplicarea politicii europene de dezvoltare regională. Elzbieta Bienkowska,  titularul portofoliului dezvoltării regionale,  din Polonia,  afirma că politica de coeziune a fost,  pentru ţara sa,  un „motor important" al economiei naţionale,  un generator de investiţii publice şi private care au susţinut creşterea prosperităţii cetăţenilor şi au avut efecte pozitive asupra convergenţei reale.

Pornind de la aceste rezultate,  demnitarul de la Varşovia crede că viitoarea abordare europeană va trebui să se concentreze pe „punctele forte" ale regiunilor, accentuând asupra competitivităţii. Şi profesorul John Bachtler de la Universitatea din Glasgow este de părere că,  pentru exerciţiul bugetar 2014-2020,  Comisia,  guvernele, autorităţile locale şi regionale vor trebui să treacă de la preocuparea absorbţiei în sine a fondurilor europene la cea a evaluării eficienţei rezultatelor.

Va trebui să recunoaştem că,  în România,  politica dezvoltării regionale a avut mai mult un puternic iz autohtonist decât european, producând rezultate „specifice": cinci regiuni de dezvoltare, din totalul celor opt, continuă a fi în topul celor mai sărace regiuni europene.

Ton electoralist

Neintenţionând să prezentăm o analiză critică a aplicării în România a politicii de dezvoltare regională,  menţionăm că adesea aceasta a fost efectuată în termeni parohialişti şi localişti. În majoritatea situaţiilor, această politică europeană nu a fost transpusă nici măcar pentru dezvoltarea locală,  ci mai degrabă în ton electoralist. Căci chiar şi o strategie de dezvoltare locală,  ca parte a politicii dezvoltării regionale,  ar trebui să fie orientată spre comunitate, spre zonă şi să aibă o abordare integrată a politicilor,  sectoarelor,  unităţilor teritoriale şi actorilor publici şi private.

În pregătirea negocierilor pentru capitolul de dezvoltare regională şi instrumente structurale a avut loc o debatere şi în România,  cu scopul obţinerii unei eficienţe intensificate a acestei politici. La sfârşitul anului 2003 s-a organizat chiar o reuniune naţională,  cu invitaţi de la CE şi din unele state membre ale Uniunii, intenţionându-se a se ajunge la concluzii privind rolul, forma şi managementul regiunilor de dezvoltare în România.

Acele concluzii ar fi urmat să-şi găsească expresia în acte normative clare şi program. Din cauza anului electoral care urma,  în 2004,  elemente importante din concluziile menţionate au fost amânate. Ele nu au fost reluate sau îmbunătăţite nici până azi,  persistând şi trenând şi acum asupra specificităţii autohtoniste de aplicare a politicii europene de dezvoltare regională. Doar că acum şi în viitor s-ar putea să ne defavorizeze.

Şi în loc să dezbatem serios această temă, să găsim formulele cele mai bune de servire a interesului României,  asistăm la o tăcută aşteptare,  întreruptă câteodată strident de câteva voci care confundă politică europeană de dezvoltare regională cu paradigmele politizate ale unor aspiraţii localiste sau etniciste,  dovedind că înca suntem nişte „provinciali" în UE.  Deja timpul este presant, iar perspectivele politicii europene de dezvoltare regională încep a prinde contur şi foarte curând se va intra în „tunelul" negocierilor financiare şi bugetare.

„Zestrea" României nu este aşa cum şi-ar fi dorit cetăţenii ei,  dar nevoile şi aspiraţiile lor sunt îndreptăţite. De modul cum „provincialii" din Bucureşti vor şti să gestioneze intern politica de dezvoltare regională va depinde inserarea intereselor cetăţenilor români în viitoarea politică europeană de coeziune. Căci „politica aşteptării" s-ar putea să ne găsească tot cu mâna întinsă şi...tot goală.

Fost negociator-şef al României cu UE

Vasile Puşcaş, profesor de relaţii internaţionale, autor a peste 20 de volume, a fost negociator-şef al României cu UE (2000-2004); în timpul mandatului său au fost încheiate toate capitolele de negociere şi s-a finalizat negocierea Tratatului de Aderare. Din decembrie 2008 până în octombrie 2009, a fost ministru pentru Afaceri Europene.