VIDEO Povestea lui Ingrid Betancourt, fostă prizonieră a unei grupări de gherilă

Ingrid Betancourt, fostă candidată la preşedenţia Columbiei, a fost ostatică, timp de şase ani şi jumătate, a unei grupări de gherilă. Ea a acceptat să vorbească, pentru Discovery, despre anii petrecuţi ca prizonier.

Ingrid Betancourt îşi aminteşte cum a fost răpită, împreună cu asistenta sa, Clara Rojas, la 23 februarie 2002, de un grup de rebeli, în timp ce se aflau în campanie electorală în sudul ţării, zonă controlată de gruparea de gherilă FARC. Se aventurase în această regiune, în ciuda avertismentelor autorităţilor. „La început, a fost ca şi cum aş fi mers în maşină alături de nişte străini. Dar, odată cu zilele care treceau, mi-am dat seama că nu sunt liberă. Nu aveai voie să mergi la toaletă, să te speli sau să mănânci. Aceste lucruri le realizezi cu timpul“, spune, pentru Discovery, Ingrid Betancourt.

Fosta candidată la preşedenţia Columbiei a precizat că, iniţial, planul grupării de gherilă era să facă un schimb de ostatici cu Guvernul. În plus, ea a adăugat că, deoarece negocierile nu avansau, a încercat de câteva ori să evadeze, dar fără succes. „Planul era să ne ofere la schimb pentru luptătorii de gherilă aflaţi în închisorile din Columbia, eram ca o monedă de schimb pentru ei. Termenul limită pentru acest schimb a fost de un an, altfel urma să fim omorâţi. Dacă vroiam să învăţ ceva, spuneam că nu mă interesează, iar ei îmi arătau cum se face. Dacă te vedeau că vorbeşti cu cineva, imediat te despărţeau de acea persoană“, mai spune femeia.

Viaţă de ostatic

Betancourt a declarat că prizonierii nu aveau decât două tipuri de haine: cele de îmbrăcat ziua, care de multe ori erau ude, din cauza ploilor torenţiale continue, şi cele de dormit, are trebuiau să fie ambalate meticulos în pungi de plastic. Prizonierii trebuiau să mărşăluiască de la o tabără la alta, stând foarte mult în ploaie, printre şerpi, furnici sau orice alte insecte. O dată pe an primeau o periuţă de dinţi, iar oglinzile erau aproape imposibil de găsit. Femeia a vorbit şi despre ceilalţi ostatici, care au precizat, în momentul eliberării, că Ingrid Betancourt era egoistă şi îşi dorea să aibă de toate. „Mi-a fost greu să ascult acele interviuri. Am trăit mii de zile împreună, eu încă îi văd pe acei ostatici ca parte a familiei mele“, a precizat Ingrid Betancourt.

Femeia a ţinut să precizeze că i-ar fi foarte uşor să îi urască pe cei care au ţinut-o ostatică atatâ timp, dar această experienţă de viaţă a învăţat-o să găsească partea bună din orice. Ea spune că mulţi dintre luptătorii de gherilă erau ţărani tineri, care se alăturaseră acestor grupări din nevoia de protecţie şi din cauza condiţiilor economice. „M-au tratat cu multă cruzime şi m-am gândit că am pierdut tot, de la libertate şi vise, până la familie. Mă transformam într-un animal, dar apoi mi-am dat seama că aceasta este libertatea pe care o am şi trebuie să decid ce fel de persoană vreau să fiu. Cei care ne ţineau prizonieri făceau asta doar pentru faptul că aşa le ordona comandantul, chiar dacă era împotriva voinţei lor. Aveam senzaţia că ei sunt tot un fel de ostatici şi probail o duc chiar mai rău decât noi. Eu puteam să mă întorc într-o zi la familia mea, dar ei nu aveau această şansă, ei acolo îşi vor pierde viaţa“, a mai povestit aceasta.

Filmul eliberării

Ingrid Betancourt a fost eliberată la 2 iulie 2008, printr-o manieră neaşteptată. Ideea îndrăzneaţă, dar riscantă, i-a aparţinut preşedintelui Uribe, al cărui tată a fost ucis de membrii gherilei. Agenţi ai serviciilor de informaţii militare s-au inflitrat în structurile FARC, iar peste 200 de soldaţi i-au reperat pe Betancourt şi pe ceilalţi 14 prizonieri, printre care trei cetăţeni americani, eliberaţi odată cu ea.

Profitând de debandada creată după uciderea numărului 2 al grupării, Raul Reyes, şi moartea liderului istoric Manuel Marulanda, agenţii i-au convins pe membrii FARC că noul şef, Alfonso Cano, a ordonat  ca mai mulţi ostatici să fie grupaţi, în vederea unui schimb de prizonieri. Imediat ce „mesajul" lui Cano a fost trimis, un elicopter al armatei a fost vopsit în alb, iar soldaţii de la bord s-au deghizat în membri ai gherilei, purtând cămăşi cu chipul lui Che Guevara.

După ce elicopterul a decolat, echipajul i-a anunţat pe prizonieri cine sunt de fapt, strigând „Suntem armata columbiană. Sunteţi salvaţi“. Femeia îşi aduce aminte că avea emoţii foarte mari, care nu mai puteau fi controlate. „Aveam emoţii mari, săream în sus de bucurie. Acei şase ani atârnă foarte greu, de multe ori am senzaţia că satisfacţia că am fost eliberată nu poate contrabalnsa acea experienţă incredibilă“, a încheiat fosta candidată la preşedenţia Columbiei.