Pakistanul arde înaintea alegerilor

Contestat tot mai violent în ţară, generalul-preşedinte şi-a cam epuizat muniţia politică. Aliaţii îl susţin încă pe Musharraf, dar reconsideră şi şansele rivalilor din exil

Contestat tot mai violent în ţară, generalul-preşedinte şi-a cam epuizat muniţia politică. Aliaţii îl susţin încă pe Musharraf, dar reconsideră şi şansele rivalilor din exil

Liderul de la Islamabad a decis să se opună participării la apropiatele alegeri ale foştilor premieri Benazir Bhutto şi Nawaz Sharif, aflaţi la Londra. Pervez Musharraf are însă nevoie el însuşi de un nou mandat. Deocamdată insistă să-l prelungească pe cel vechi, prin amendamente constituţionale contestate de puterea judecătorească.

Vorbind în faţa studenţilor Universităţii de Management din Lahore, fostul şef al armatei pakistaneze, Jahangir Karamat, a calificat conflictul dintre preşedintele-general şi ministrul justiţiei drept "un posibil pas înainte spre rezolvarea problemelor relaţiei civili-militari". Karamat a amintit că această relaţie a devenit tensionată "de când politicienii au cerut unui militar în serviciu - Ayub Khan - să devină ministru al apărării". La acea vreme, "puterea judecătorească slabă nu făcea decât să sanctifice armata ajunsă la putere". Inerent agresivă şi intervenţionistă, cu mari resurse la dispoziţie - inclusiv masivul ajutor militar american - şi fără instituţii civile care să o concureze cu vehemenţă, armata pakistaneză a ajuns unde este astăzi: pe culmea puterii - inclusiv cu "interese corporatiste".

Când actualul regim militar a preluat puterea însă, în 1999, Curtea Supremă i-a dat trei ani pentru atingerea obiectivelor propuse - numai că s-au făcut deja opt. "Militarii trebuie controlaţi cu mijloacele legale şi constituţionale, cum Statele Unite sau India au reuşit cu succes, deşi au armate mult mai mari decât a Pakistanului", a conchis Khan, citat de jurnalul local "Dawn".

Moştenire posibil glorioasă

Lideri ai Ligii Musulmane Pakistaneze, care îl susţine în parlament, şi aliaţii din străinătate îi cer generalului Musharraf, la fel ca şi opoziţiei liberală sau religioasă, să renunţe la uniformă şi să obţină un nou mandat prin alegeri. Mai ales că generalul are cu ce candida. Generalul conduce ţara de opt ani, mai mult decât oricare alt lider - în afara lui Zia ul-Haq şi Ayub Khan. Timp în care Pakistanul a evoluat în sensul unui "stat tolerant, moderat şi progresiv" - adică viziunea fondatorului naţiunii, Muhammed Ali Jinah.

Generalul a normalizat relaţia cu India, inclusiv asupra Kashmirului - condiţie necesară unei dezvoltări economice accelerate a ţării, prin intensificarea comerţului şi atragerea de investiţii străine. Ba chiar a intensificat şi a implementat reformele economice liberale iniţiate de înaintaşii săi, socialista Benazir Bhutto şi conservatorul Nawaz Sharif, în anii "90 - cu atât mai mult cu cât nu a avut de dat socoteală vreunui electorat. Preşedintelui Musharraf i-ar mai rămâne doar anihilarea talibanilor din regiunile tribale şi securizarea frontierei cu Afganistanul.

Alegeri limitate

Potrivit sistemului din Pakistan, preşedintele este ales de patru adunări provinciale şi de parlamentul naţional - unde suporterii lui Musharraf deţin acum majoritatea. Mandatul de preşedinte al generalului expiră înaintea celui al adunărilor şi parlamentului, pentru care urmează alegeri populare la toamnă. Autoproclamat preşedinte, Pervez Musharraf vrea să fie reales de acest parlament, iar de la viitorul ar dori chiar prelungirea valabilităţii amendamentului constituţional care îi permite să deţină şi conducerea armatei. Legalitatea celor două chestiuni a fost contestată constituţional de ministrul justiţiei - înainte să fi fost suspendat de preşedinte, decizie percepută drept atacare a justiţiei şi devenită pretext al violentelor revolte împotriva generalului.

Oricum, pentru a rămâne la putere graţie alegerilor şi nu stării de urgenţă, generalul are nevoie mai departe de o majoritate parlamentară. S-a vorbit chiar despre un pact între Pervez Musharraf şi Benazir Bhutto, lidera Partidului Popular Pakistanez (PPP), pe care îl conduce din Londra sau Dubai - unde s-a refugiat în 1988, după ce statul pakistanez a intentat procese de corupţie împotriva ei şi a soţului. Pactul ar fi constat în ridicarea acestor acuzaţii contra voturilor PPP pentru Musharraf. Celălalt exilat care şi-a anunţat intenţiile de întoarcere este Nawaz Sharrif, pe care Musharraf l-a îndepărtat de la putere în 1999, tot pe motiv de corupţie. Cum violenţele interpartinice fac tot mai dificilă vreo înţelegere transpartinică, Musharraf refuză întoarcerea exilaţilor - iar aceştia declară că nu ar face pace cu un dictator în uniformă. Bhutto a angajat însă lobbişti care să convingă Washingtonul că ar conduce Pakistanul mai sigur decât "extremistul Musharraf" - care "ignoră nevoile sociale ale populaţiei, satisfăcute acum de madrassele politice".

Deocamdată, SUA consideră că direcţia dată Pakistanului de Musharraf este relativ bună şi se aşteaptă alegerile - dar se poate lua în calcul şi un alt general, care să ducă lucrurile mai departe.

Oaza de linişte

O vacanţă în Pakistan? Măcar în trecere. Sigur este una exotică. Cel puţin teoretic, mormântul lui Baba Shah Jamal, din Lahore, este locul celor atraşi de extazul spiritual prin dans, ritmuri de tobe şi haşiş. Sfânt sufi din secolul XVI, Shah Jamal a folosit tobele şi dansul extatic pentru a-şi răspândi credinţa în tot Pakistanul.

De 300 de ani, adepţii săi duc credinţa mai departe. Joia, sfinţii rezidenţi ai mormântului oficiază şi pentru public - recomandă TIME Asia.

Liderul spiritual de azi al locului este Papu Sain, virtuoz al instrumentului dhol, o percuţie din Punjab, iar interpretările sale sunt deja legendare. A concertat în prestigioase săli din Asia de Sud şi Europa, dar cel mai onest muzicianul religios se manifestă în faţa audienţei din faţa casei. Ritmurile sinuoase îi aduc pe interpreţi şi ascultători în aceeaşi transă. Lumea se roteşte, cu mâinile prin aer. Periodic, bărboşi stropesc oamenii cu apă de trandafiri, ca răcoritoare.

Tradiţii republicane dinastice în Bangladesh

Guvernul interimar cu sprijin militar de la Dacca a condamnat pentru corupţie primul membru al cabinetului anterior, condus de una dintre cele două reprezentante ale dinastiilor care şi-au împărţit puterea în Bangladesh timp de trei decenii.

Harris Chowdhury a primit trei ani de închisoare după ce a fost găsit vinovat pentru dobândire ilegală de proprietăţi. Secretar politic al cabinetului condus de Khaleda Zia, între 2001 şi 2006, el controla accesul la şefa guvernului. A fost judecat acum de curtea specială - operaţională de la începutul lunii, în complexul Parlamentului din Dacca - instituită de guvernul interimar în scopul curăţirii sistemului politic, considerat ca marcat de o corupţie notorie, înaintea organizării următoarelor alegeri democratice, la sfârşitul lui 2008. Este primul membru al Partidului Naţionalist din Bangladesh (BNP), dar în boxă se mai află alţi măcar 150 de politicieni, oameni de afaceri şi funcţionari publici cărora Comisia anticorupţie le cere justificarea averilor - adesea un lux ostentativ. Printre arestaţi sunt influentul fiu al Khaledei Zia, Tarique Rahman, iar vizat este şi mezinul Arafat Rahman, ambii suspectaţi de extorcare. Mama lor are încă restricţii de mişcare, în pofida asigurărilor contrarii ale guvernului. Anterior, noua conducere a ţării încercase să o convingă să plece în Arabia Saudită - care nu s-a arătat însă prea disponibilă să-i acorde o viză.

Mamele naţiunii

După o tentativă care a stârnit opoziţie vehementă atât în ţară, cât şi la diferite niveluri internaţionale, guvernul interimar şi armata care îl susţine nu au mai pus în aplicare planul de trimitere în exil a celor două şefe de guvern care au condus Bangladeshul în ultimele două decenii: Khaleda Zia şi Sheikh Hasina. A doua fiind lidera Ligii Awami, partidul rival de moarte al BNP. Sheikh Hasina s-a întors de curând la Dacca, de la Londra - unde a fost nevoită să rămână două luni, după ce noul guvern o declarase o ameninţare la adresa securităţii naţiunii. Deşi starea de urgenţă din ţară interzice activităţile politice, Sheikh Hasina a fost primită la aeroport, cu urale şi dansuri, de oficiali ai Ligii şi de circa 500 de simpli membri, care au însoţit-o apoi tot drumul spre casă.

Guvernul interimar caută acum alte metode de a separa cele două partide care îşi împart în mod tradiţional conducerea ţării de liderele acuzate de mare şi susţinută corupţie. India şi SUA solicită guvernului instalat de armată pe 12 ianuarie, pe fondul violenţelor interpartinice care au urmat alegerilor, să restaureze democraţia, dar sunt de acord şi cu ampla campanie anticorupţie lansată de acesta. Cu puternica lor autoritate de foste lidere şi fiice de foşti lideri, prezenţa în ţară a celor două politiciene rivale împiedică însă necesarele reforme ale sistemului politic. Între timp, şi premierul Fakhruddin Ahmed se străduieşte să convingă că el conduce la Dacca, şi nu armata.

Exilurile londoneze

Partidele pakistaneze sunt conduse, "delocalizat", din Londra, unde se află nu doar Benazir Bhutto şi Nawaz Sharrif, oponenţi ai lui Pervez Musharraf, dar şi Altaf Hussain, al cărui partid îl susţine pe general în parlament.

De o fascinantă multiculturalitate, capitala Marii Britanii mai este numită şi "Londonistan", cu trimitere la masiva emigraţie pakistaneză sau afgană. Capitală a unei încă mari puteri, Londra este refugiu şi pentru ex-lideri naţionali, excluşi, definitiv sau doar pentru o vreme, de la afacerile politice ale ţării lor; foştii opozanţi de acasă pot fi vecini la Londra. Comunicarea Regatului Unit cu aceste state se face şi prin intermediul, direct sau subînţeles, al acestor exilaţi sau autoexilaţi.

Guvernare de la distanţă

Liderul unuia dintre cele mai influente partide din Pakistan îşi are "secretariatul internaţional" într-un bloc şters dintr-o suburbie nordică a Londrei. Altaif Hussain conduce Muttahida Quami Movement (MQM), dar de la mare distanţă. Spune că dacă s-ar întoarce în Pakistan ar fi asasinat. Partidul susţine şi are susţinerea mohajirilor, musulmani vorbitori de urdu care au venit în Pakistan la vremea desprinderii de India, în 1947. Sute de mii dintre ei sunt în Karachi şi ascultă îndemnurile liderului plecat din 1992 prin intermediul telefonului conectat la difuzoare poziţionate strategic în oraş - adresările sale durează adesea ore în şir, povesteşte BBC.

MQM face parte din coaliţia care îl susţine pe generalul Pervez Musharraf în Adunarea Naţională a Pakistanului - şi în stradă. Partidele care se opun generalului-preşedinte acuză MQM că au provocat violenţele care au dus la moartea mai multor membri ai Partidului Popular Pakistanez (PPP), al fostei premiere Benazir Bhutto, ieşiţi să-l întâmpine la aeroport pe ministrul justiţiei suspendat de preşedinte. Rapoartele de la faţa locului vorbesc despre o oră de schimburi de focuri între membrii celor două formaţiuni totuşi politice. Directoratul din Londra al MQM a negat responsabilitatea sa pentru moartea protestatarilor: "Eram singurul partid din oraş care avea permisiunea autorităţilor de a manifesta, aşa că de ce ne-am fi împuşcat suporterii?".

MQM acuză în schimb "echipele morţii" din PPP, Awami National Party şi alianţa partidelor islamice care "politizează chestiunea suspendării şefului justiţiei".

Oraşe divizate

Mai departe, MQM se consideră drept unul dintre puţinele partide pakistaneze care cred în domnia legii şi în multipartitism. Şi ca un "ultim bastion împotriva talibanizării ţării". De unde şi teama liderului de "mollahii nebuni şi ceilalţi adepţi ai Jihadului".

MQM îi reprezintă în principal pe mohajiri (refugiaţi). Zona pe care o ocupă în Karachi separă zone locuite de etnici paştuni - al doilea grup etnic din Karachi. După morţii din 14 mai, paştunii sunt însetaţi acum de răzbunare şi iau ca ţintă birouri MQM, dar şi partizani ai mişcării. Pe străzile din Karachi patrulează acum 16.000 de paramilitari - oraşul are 15 milioane de locuitori.