Noi pentru ce votăm în chestiunea palestiniană

Bucureştiul a declarat că se va abţine de la votul în cadrul Adunării Generale a ONU. Este cea mai bună alegere? Noua ediţie FP România a investigat chestiunea. Părţile trebuie susţinute activ să ia decizii dureroase şi complicate, iar acest lucru nu se poate face prin abţinere – crede diplomatul Andrei Ţărnea, într-o amplă analiză a contextului şi mizei votului.

Fragment din articolul Ciocnirea intereselor, publicat în FP România nr. 24 (septembrie/ octombrie 2011).

Autoritatea Palestiniană va cere Adunării Generale a Naţiunilor Unite (AGNU) recunoaşterea unei Palestine independente, pe baza frontierelor dinainte de 1967 şi cu capitala în Ierusalimul de Est, şi acceptarea ei ca membru cu drepturi depline al ONU. Simultan, expiră termenul stabilit simbolic de preşedintele SUA, Barak Obama, pentru un acord de pace israelo-palestinian. Multe voci prevestesc catastrofe, dar putem vorbi şi de o oportunitate ascunsă într-un eşec.

Este un context în care obiective foarte ambiţioase pot fi realizate. Dinamica diplomatică actuală nu indică însă aceste ambiţii. Obiectivul comun nu este doar un stat palestinian ci pacea durabilă. Reluarea negocierilor pentru două state care să convieţuiască paşnic, pornind de la frontierele din 1967 cu schimb de teritorii şi ţinând cont de evoluţiile din teren, este singura cale de a evita cele mai sumbre temeri tuturor. Folosind momentul din septembrie se pot alinia condiţiile unui nou set de negocieri. Pentru aceasta, poziţiile nu trebuie să se alinieze îngust doar pe diviziunea pro şi contra unei rezoluţii a AGNU. (…)

Miza apare ca uriaşă: statutul de apartenenţă la ONU asigură aplicabilitatea drepturilor ce decurg din Carta Naţiunilor Unite, în mod special cele legate de apărarea integrităţii teritoriale. Contextul actual are patru dimensiuni: blocarea negocierilor de pace, fractura internă a societăţii palestiniene, ansamblul schimbărilor politice şi securitare aduse de revoluţiile arabe şi, nu în ultimul rând, politica administraţiei preşedintelui Obama. (…)

Interese în ambele tabere

Poziţia românească formală de susţinere a unei soluţii negociate, nu unilaterale, a fost afirmată atât în cursul vizitei ministrului român de Externe la Ramallah cât şi în timpul vizitei premierului Netanyahu la Bucureşti. Dar România poate mai mult. Păstrând toate proporţiile, ca şi SUA, România are argumente pentru interesele sale regionale în Orientul Apropiat şi procesul de pace.

Dincolo de raţiuni de securitate, mai puţin evidente dar nu inexistente, România are o tradiţie de angajare în regiune mai mult sau mai puţin echilibrată. Aceasta este în parte fondată pe pretenţiile şi ambiţiile hipertrofiate ale regimului Ceauşescu, care a cheltuit miliarde pentru influenţă în regiune. Pe de altă parte, rolul special jucat de România în timpul anilor ‘70 şi ‘80, de breşă în politica de bloc a Tratatului de la Varşovia, a făcut-o un partener credibil pentru statele din regiune şi pentru SUA. România a fost legată economic de ţările arabe dar şi de Israel. Sfârşitul Războiului Rece şi participarea în 2004 la conflictul din Irak au schimbat această dinamică.

Astăzi, aceste relaţii sunt sumare şi în declin. (Motivele merită o analiză în sine şi sunt paralele schimbării perspectivelor şi atitudinilor în politica externă a României în ultimii douăzeci de ani.) Cu toate acestea, din raţiuni demografice, culturale, politice şi economice, dar şi strategice, pentru România stabilitatea Orientului Apropiat este extrem de importantă. Cert este că în Israel sunt sute de mii de evrei care îşi au originea în România sau în foste teritorii româneşti, la care se adaugă un număr mare de cetăţeni români, de etnie română sau maghiară, care lucrează în Israel. De asemenea, în SUA există o comunitate semnificativă de evrei de origine din România. În oglindă, România are cetăţeni în ansamblul statelor arabe din regiune, inclusiv în teritoriile palestiniene, iar cetăţeni arabi în număr semnificativ locuiesc în România. Nu în ultimul rând, poziţia României este interesantă pentru Washington, pentru care este un partener de securitate în regiune. Pentru toţi aceştia, poziţia României este importantă şi asta creează obligaţii politice şi morale pentru clasa politică şi autorităţi.

De ce un vot negativ

Dacă Uniunea Europeană are o poziţie comună, România are motive importante să o urmeze. Dacă nu, România probabil se va abţine de la vot. Este cea mai proastă alegere. Cu certitudine, România nu are să fie singură în această postură. Iar votul în sine, cum arătam, nu va schimba mare lucru. Implicaţiile politice ale procesului şi evoluţiile în teren sunt cele care au să creeze realităţi şi efecte. La acestea trebuie să reacţioneze România şi UE, nu doar la elementele politice şi juridice legate de chestiunea suveranităţii şi recunoaşterii statului palestinian la ONU. Pacea nu poate să vină fără compromisuri. Iar cele două părţi trebuie să fie susţinute activ în a lua decizii dureroase şi complicate. Acest lucru nu se poate face prin abţinere, iar un vot poate să fie compatibil atât cu interesele Israelului cât şi cu dorinţele legitime ale palestinienilor.

Dacă România îşi propune să fie consecventă cu poziţiile sale legate de soluţia a două state care coabitează paşnic în baza unui acord negociat, andorsat de cvartet şi comunitatea internaţională, atunci trebuie să-şi promoveze cu argumente poziţia de a nu susţine o soluţie unilaterală. România trebuie să fie o voce activă în cadrul discuţiilor dintre statele membre şi aceasta nu poate să plece de la o abţinere. Reluarea negocierilor de pace, şi o soluţie pentru problema israelo-palestiniană ar aduce un avantaj strategic României în relaţia dintre Orientul Apropiat şi Europa. Până atunci întrebarea este mai puţin noi cu cine votăm, ci mai ales dacă avem o claritate a perspectivei, a exprimării interesului naţional în aceasta regiune - şi dacă politicienii locali sunt măcar interesaţi de aceste subiecte, nu doar complexe ci şi imprevizibile.

Andrei Ţărnea este diplomat de carieră. În prezent este director executiv al Institutului Aspen România.

Articolul complet, în FP România nr. 24 (septembrie/ octombrie 2011).