NATO ar bate palma cu India

După Afganistan ar putea urma Sudanul. Deocamdată, Alianţa face manevrele extinderii în Asia. Unde India este o redută esenţială pentru încorsetarea Chinei Deşi s-a dorit să treacă

După Afganistan ar putea urma Sudanul. Deocamdată, Alianţa face manevrele extinderii în Asia. Unde India este o redută esenţială pentru încorsetarea Chinei

Deşi s-a dorit să treacă cât mai neobservată, întâlnirea dintre ministrul de externe al Indiei şi şeful Alianţei Nord-Atlantice, în apropierea Adunării Generale a ONU, a punctat şi mai bine manevrele navale ale NATO de-a lungul coastelor africane şi din Oceanul Indian.

Chit că aliaţii europeni mişcă în frontul din Afganistan, SUA au scos deja Alianţa din Europa şi o antrenează pentru Africa, Orientul Mijlociu şi Asia. Traseu pe care SUA curtează acum India şi prin NATO.

Întâlnirea dintre Pranab Mukherjee şi Jaap de Hoop Scheffer s-a petrecut pe 28 septembrie şi a durat 45 de minute, după ceasul observatorilor nedoriţi. Cu două luni înainte, o misiune navală a NATO pornea pe un drum de două luni, cu zăbavă în apele Oceanului Indian.

În loc să treacă direct prin Canalul Suez, navele Portugaliei, Olandei, Germaniei, Danemarcei, Canadei şi Statelor Unite au plutit cale de 12.500 mile marine de-a lungul coastelor vest-africane, prin dreptul Deltei Nigerului - unde au loc lupte pentru petrol -, au ocolit Cape Town, ca să urce spre Cornul Africii - unde au făcut exerciţii în largul Somaliei terorizate - şi s-au întors în Mediterana prin Marea Roşie, la sfârşitul lui septembrie.

Băile de voie în Oceanul Indian s-au făcut cu ocazia staţionării timp de patru zile în insulele Seychelles.
Scopul misiunii unuia dintre cele patru grupuri navale permanente ale NATO a fost "să demonstreze că Alianţa are capacitatea să răspundă la situaţii de criză la scară globală şi să stabilească relaţii cu alte organizaţii maritime".

Pe drum, exerciţiile aliate au vizat "asigurarea securităţii maritime, siguranţa trecerii navelor şi sprijinirea unei abordări internaţionale coordonate a protecţiei rutelor energiei".

Parteneriate aliate globale

Summitul NATO de la Bucureşti din aprilie 2008 nu va fi dedicat doar extinderii - cu Croaţia ori Georgia, căreia i se opune Franţa -, ci şi consolidării capacităţilor de a lucra cu parteneri din jurul globului.

Noul concept strategic povestit la summitul de la Riga din noiembrie 2006 este unul total: operaţiuni în afara zonei tradiţionale de responsabilitate, ca răspuns la provocările globale la adresa securităţii şi stabilităţii internaţionale.

Ameninţările pe care SUA le pun în faţa Alianţei sunt: extremismul violent, terorismul, proliferarea nucleară, statele eşuate, atacurile cibernetice şi insecuritatea resurselor de energie.

Aurul negru şi arab

Multe dintre aceste ameninţări băltesc de mult în diferite state ale Africii. Revirimentul interesului american pentru Africa este creşterea influenţei Chinei, în detrimentul dominaţiei Occidentului. Circa 15% din petrolul importat de americani are origine africană, dar Sudanul, de pildă, exportă majoritar în China.

Luna aceasta şi-a început activitatea noul comandament pentru Africa al armatei americane. SUA consideră că "AFRICOM poate asista eforturile NATO pe continent" şi invers: americanii pot furniza europenilor sprijin logistic şi antrenament militar profesionist contra acces la capacităţile şi experienţa europenilor pe continent. Oricum, SUA au planuri mari în Africa: nu acţiuni punctuale împotriva unor lorzi ai războiului, ci operaţiuni de anvergură regională, posibil şi militare.

Alte întâlniri de gradul trei au loc în apele arabe şi asiatice. La insistenţele SUA şi cu toată reticenţa Rusiei, Consiliul de Securitate al ONU tocmai a acordat coaliţiei din Afganistan dreptul de a efectua interceptări pe mare, legate de alimentarea cu arme a insurgenţilor de la frontiera afgano-pakistaneză.

Analiştii geostrategiilor cred că se va legitima astfel şi prezenţa navală a NATO în Marea Arabiei şi Oceanul Indian - poziţii deja câştigate de SUA în conflictul cu Iranul.

Prin Dialogul Mediteraneean din 1995 şi Iniţiativa de Cooperare de la Istanbul (ICI) din 2004, navele Alianţei au ajuns din estul Mediteranei în Golful Persic. După aderarea Arabiei Saudite la ICI, în ianuarie, NATO doreşte acum şi o formalizare a relaţiei cu statele Consiliului de Cooperare a Golfului.

Mersul nipon pe ape

După care, mai trebuie umplut doar golul din Oceanul Indian. Pentru că, în Asia-Pacific, NATO are deja piloni interesaţi, ca Japonia, Coreea de Sud, Australia şi Noua Zeelandă. Regimurile arabe aliate ale SUA nu ar putea participa însă la "clubul democraţiilor asiatice" pe care îl promovează Japonia şi Australia - şi din care nici China n-ar putea face parte.

De fapt, alături de "valorile comune" (euroatlantice), la Tokyo şi chiar la Canberra se vorbeşte şi despre "ameninţările comune" - una fiind creşterea bugetului militar al Beijingului.

La începutul anului, fostul premier nipon Shinzo Abe vizita cartierul general al Alianţei din Bruxelles pentru a defini Japonia şi NATO ca parteneri - pe a căror agendă s-ar afla proliferarea nucleară (Coreea de Nord şi Myanmar), prevenirea unui conflict în Strâmtoarea Taiwan şi contrabalansarea Organizaţiei pentru Cooperare de la Shanghai (acel "NATO asiatic" forjat de Beijing şi Moscova).

Dacă în Vest Rusia stă totuşi la o masă verde cu NATO, în Est, China se declară ameninţată de noua trilaterală SUA-Japonia-Australia, care va fi dotată şi cu sisteme (anti)balistice comune. În cultura chineză, scutul este citit ca o ameninţare, pentru că poate face atacul inutil (Jin Linbo, de la China International Studies Institute, citat de MK Bhadrakumar în "Asian Times").

Al patrulea as al Asiei americane

Ca şi pentru SUA, şi pentru NATO un sistem de securitate solid în Asia cere şi participarea Indiei. Cu toate problemele domestice, acelaşi internaţionalist Shinzo Abe pleda, în vară, la New Delhi, pentru o "coaliţie a democraţiilor Asiei".

La începutul toamnei, India găzduia "jocurile" militare "Malabar 2007": primite în Golful Bengal, SUA, Australia, Japonia, Singapore au exersat, alături de India, lupta cu piraţii mărilor Sudului şi coordonarea intervenţiilor umanitare.

Şi primii paşi ai unui posibil sistem de apărare colectivă. După destul avans al schimburilor militare, se cuvine crearea unui cadru de securitate regională. Tokyo presează New Delhi în sens politic, iar Washingtonul, în sensul "interoperabilităţii" forţelor militare - până la acceptarea scutului balistic american.

Eterna şi fenomenala Chină

Beijingul face restul: interesată să-şi protejeze rutele petrolului african şi arab, China iese prin Pakistan la Marea Arabiei şi prin Myanmar taman în Golful Bengal spre Strâmtoarea Malacca. Adeptă a multipolarităţii - mai mult decât clamează Japonia sau Australia - India nu doreşte unipolaritatea pe care China ar putea-o crea în Asia.

De unde şi participaţiunile indiene la dialogul strategic SUA-Japonia-Australia şi analele consultărilor India-NATO, încă nefăcute publice, dar care ar putea depăşi în valoare acţiunile din Afganistan.
Pe de altă parte, includerea Indiei într-un "NATO asiatic" i-ar afecta considerabil relaţia cu China vecină, parteneră şi rivală.

Ceea ce în înţelepciunea indiană, la fel de milenară, nu se face. New Delhi vorbeşte despre integrarea economiei asiatice pe seama potenţialelor cumulate sino-indiene şi despre importanţa parteneriatului dintre India şi China pentru pacea şi dezvoltarea globală - de după emergenţa centrului de putere economico-politico-asiatic în ordinea internaţională.

Diplomaţiei indiene îi rămâne doar să-i convingă şi pe chinezi cel puţin că alinierea la un sistem de securitate asiatic dirijat de americani nu este una ofensivă. Iar coaliţiei de guvernare la New Delhi să rămână la putere cu acelaşi sprijin al comuniş-tilor care refuză pactul nuclear cu SUA.

Plus Israel

Ajuns cu campania electorală pentru Casa Albă tocmai la Londra, prezidenţiabilul Rudolph Giuliani a mărturisit pentru "New York Times"-ul de acasă că el vede o extindere mult mai largă a NATO, cu invitarea Israelului - dar şi a unor state ca Japonia, Australia şi India, care împărtăşesc, cu SUA, "standardele de bază ale bunei guvernări, disponibilitatea militară" şi "responsabilitatea globală".

Giuliani - vechi suporter al statului israelian, cu ochii pe alegătorii evrei americani - s-a declarat încrezător că Israelul "ne poate ajuta în efortul împotriva terorismului".

"Sunt o democraţie. Sunt aliaţi ai SUA. Ei trebuie să decidă dacă asta ar fi în interesul lor naţional" - a mai spus fostul primar general al New York-ului. Chestiunea includerii Israelului în NATO a fost pomenită de mai multe administraţii ale SUA, dar e greu de crezut că invitaţia ar avea acordul tuturor statelor aliate.

Un picior în Australia

Australia şi NATO au semnat un acord de întărire a legăturilor de securitate şi schimb de informaţii. Momebtul este privit şi ca o transformare a "alianţei democraţiilor", creată în timpul Războiului Rece într-o forţă globală.
Oficial, Australia este "ţară de contact" a Alianţei Nord-Atlantice, dar forţele lor militare au stabilit deja legături mai puternice şi precise în Afganistan, unde militarii australieni acţionează sub comanda NATO.

După ratificarea în parlamentul de la Canberra a tratatului semnat de către ministrul australian de externe, Alexander Downer, şi secretarul general al Alianţei Nord-Atlantice, Jaap de Hoop Scheffer, la începutul lunii, la New York, Australia va avea acces la evaluările de securitate ale NATO, inclusiv în privinţa terorismului internaţional, şi la chestiuni operaţionale care pot privi personalul forţelor australiene.

Contributor la campaniile SUA

Semnarea tratatului vine la doar o săptămână după ce ministrul australian al apărării, Brandan Nelson, critica statele NATO pentru eşecul îndeplinirii sarcinilor din Afganistan: deplasarea a numai 40.000 de militari dintr-un efectiv cumulat de două milioane este inacceptabilă - a spus şeful politic al celor 970 de "diggers" trimişi în Afganistan şi 1.650 în Irak.

Ambasadorul Canberrei la ONU, fost ministru al apărării într-un alt guvern al rezistentului premier John Howard, a apreciat însă, după semnarea tratatului, că strângerea legăturilor cu NATO este în interesul Australiei: "Pe măsură ce NATO vizează operaţiuni în afara zonei geografice originare de responsabilitate - în mod particular pe măsură ce urmăreşte să ia parte la răspunsurile date de provocările globale, precum terorismul internaţional".

Colaborator extern

"Avem valori comune - capacităţi militare consacrate şi în curs de formare şi pentru prima oară am acţionat sub comanda NATO. În plus, am urmărit să construim mecanisme de permitere a schimbului de informaţii şi a interactivităţii operaţionale", a explicat Robert Hill, citat de jurnalul "The Australian".

Ministrul Downer anunţase încă din toamna trecută că Australia va dezvolta modalităţi de interoperabilitate cu forţele NATO - între care schimbul de informaţii clasificate şi antrenamente pentru răspunsul la un atac cu "bombă murdară".

Pe de altă parte, Downer respingea atunci ideea că Australia ar putea deveni membră a NATO, pe motiv că geografia şi angajamentele regionale semnificante ale continentului australian ar face dificilă calitatea formală de membră a alianţei militare. Hill adaugă: deşi nu există din nicio parte propunerea ca Australia să devină membră a NATO, evoluţia relaţiei lor nu este decisă.

Misiunile exotice ale Alianţei

În ultimii ani, NATO a luptat cu talibanii şi Al-Qaida în Afganistan, unde are circa 40.000 de militari, este implicată în antrenarea forţelor de securitate ale Irakului, a furnizat suport logistic misiunii Uniunii Africane la Darfur şi a participat la operaţiuni umanitare după tsunamiul din Indonezia, uraganul din New Orleans şi un ultim mare cutremur din Pakistan.

NATO al II-lea

Un deceniu după implozia URSS, sistemul relaţiilor internaţionale a fost poate şi mai ameninţător decât cel tot mai multipolar care s-a ivit apoi: nu se profilaseră încă necesarele adversităţi. După 2000 - de fapt 2001 -, apele s-au mai limpezit, adică situaţia s-a complicat într-un mod clar. Doar Rusia pare să fi rămas la stadiul luptei numai cu SUA, mai precis cu scutul antibalistic american din ograda noilor aliaţi europeni.

E drept, Moscova revine în forţă şi la Damasc, Caracas sau Jakarta - ori Beijing, New Delhi sau Teheran -, cu obiective la fel de dezideologizate ca şi ale restului lumii: vânzarea de arme şi, astfel, influenţă politică pentru împărţirea diferitelor pieţe - cum ar fi cea a reactoarelor nucleare. SUA s-au ales însă cu noi inamici/adversari redutabili. Primul este extremismul/terorismul islamist.

Urmează ambiţiile globale ale Chinei - unele pe cale de îndeplinire, de pildă în Africa, pe ale cărei resurse chinezii devin "stăpâni" prin investiţii, livrări de arme, cadouri sociale şi sprijin politic internaţional pentru tartorii locali.

În Europa, SUA sunt interesate acum mai mult de Est, şi nu doar pentru supravegherea unei Rusii în refacere, cât pentru apropierea de Asia Centrală şi Orientul Mijlociu: rezervoarele de care depind şi partenerul european, şi creşterea chineză, dar şi terenuri de formare a terorismului islamist globalizat.

Pentru construirea securităţii SUA în afara Europei, chiar şi NATO poate fi o sculă potrivită, mai ales că îi trebuie un nou job (concept strategic). Numai că Alianţa care a câştigat Războiul Rece fără să tragă un foc are pentru Pentagon două mari tare, verificate întâi în Balcani, acum şi în Afganistan.

Democraţiile europene au devenit extrem de pacifiste: nu doar că investesc prea puţin în propria apărare, dar restricţionează angajarea militarilor lor în situaţii de luptă. Pe de altă parte, risipesc resursele militare şi aşa reduse pentru o fantezistă armată europeană comună - în loc să se concentreze pe misiunile pe care SUA le sortesc acum NATO.

Comentatori americani - de la National Review - recomandă ca SUA să-şi creeze o nouă alianţă globală, împreună cu membrele NATO care iau în serios apărarea: Marea Britanie, Turcia sau Polonia plus India, Australia, Japonia, Singapore ori chiar Israel. NATO nu ar fi dezmembrat, ci doar "degradat" în ochii Washingtonului. Cu timpul, verigile astăzi slabe şi-ar putea reconsidera politicile de apărare, iar cele două alianţe s-ar putea uni.